Eminescu între mitizare şi demitizare

În mod paradoxal, deşi eliberată de constrângerile sau tentaţiile spiritului naţionalist impus de interesele comunismului din anii ’70-’80, critica literară de după 1990 nu a ocolit întotdeauna excesele ideologice care dădeau tonul în discursul oficial care încercase să impună un pseudo-concept, cel al protocronismului. Cum era firesc, Mihai Eminescu a devenit ţinta favorită a unor astfel de deformări. Aşa au luat naştere tot felul de teorii conspiraţioniste, privitoare la complotul iudeo-masono-junimisto-austriac împotriva bietului Eminescu, aşa s-a scris despre „moartea antumă” a poetului, care a echivalat cu o lovitură de graţie dată neamului românesc etc. O recentă apariţie editorială, Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, coordonată de Irinel Popescu şi prefaţată de Eugen Simion, adună contribuţiile a zece specialişti în diferite domenii medicale. Concluzia este clară, boala lui Eminescu, ca şi moartea sa ies defintiv de sub umbra maculatorie a interpetărilor hazardate. Afecţiunile de tip bipolar, nediagnosticate ca atare şi tratate eronat, conform practicilor epocii au dus la moartea prematură a poetului. Asta e tot, oricât s-ar strădui criticii cu imaginaţie bicoloră să demonstreze altceva.

Alături de clişeele pe care, de decenii bune, şcoala le-a implanatat definitiv în memoria culturală a oricărui absolvent (fenomen persistent şi astăzi), împreună cu modul clişeistic-festivist de comemorare sau de sărbătorire a „poetului naţional” de două ori pe an (15 ianuarie şi 15 iunie), astfel de atitudini necritice, sufocate de un retorism patriotard de prost gust, au putut crea, la un moment dat, impresia unei saturaţii. Nu una de textele lui Eminescu, căci acestea nu sunt cunoscute cum ar trebui (câţi cititori, profesionişti sau nu, au parcurs, cu creionul în mâna, ediţia critică, iniţiată de Perpessicius şi continuată de D. Vatamaniuc şi Petru Creţia, în toate volumele sale?); ci una faţă de acest mod de receptare a unui mit, nu a unei opere care are mijloace proprii de a-şi susţine identitatea şi puterea de iradiere.

Ca reacţie, a existat şi o agresivă campanie de aşa-numită „demitizare”. Una accesibilă, cu iz comercial a făcut-o, printre primii, Lucian Boia. Alta improvizată, dar cu un impact nemeritat, este cea începută în celebrul număr 265/ 1998 al revistei „Dilema”. Aşa a luat naştere un aşa-zis „caz Eminescu”. Părerea mea este că acestui moment i se acordă, încă, o importanţă disproporţionată faţă de substanţa sa reală. Ce greutate are faptul că pe X poezia lui Eminescu îl lasă rece? Sau că lui Y proza sa nu îi spune nimic? E vorba de nişte reacţii ale unor publicişti sau scriitori care nu au autoritatea necesară pentru a emite opinii legitime despre opera unui scriitor care a schimbat faţa literaturii române. Altfel spus, discutăm despre o contestare necritică, despre o frondă ieftină, improvizată, care nu poate ascunde întotdeauna calculul unor autori de a se lansa legându-şi numele de un mic scandal care lezează sensibilitatea naţională.

Tot de „istoria şi anatomia” mitului Eminescu, ca poet naţionalse ocupă, cu instrumente mai bune şi cu o atitudine pozitivistă, Ioana Bot. Eminescu – brand naţional – iată o idee care îi pare absurdă. Sigur, excesele sunt inevitabile şi, se simte, când şi când, nevoia unei voci lucide care să le sancţioneze. Dar întrebarea mea este şi ea firească: oare e chiar atât de grav, de deplorabil, de ruşinos ca, la nivelul mentalităţii colective, al imaginarului colectiv să se contureze astfel de mituri culturale? Oare identitatea, reperele, valorile unui popor nu se definesc şi prin astfel de constructe culturale? (Par desuete noţiunile pe care le vântur în aceste rânduri? Va trebui să învăţăm să le resemantizăm…) Poate funcţiona o societate fără mituri? Unii autori, precum Mircea Eliade ori Roland Barthes, ne spun că nu. În plus, în zona frecventabilă a criticii literare, a studiilor culturale, a cercetărilor academice riguroase, nu retorismul patetic, discursurile găunoase şi însiropate, de inimă albastră au dat tonul. Nici pe acestea nu le putem interzice; le putem, în schimb, discredita cu tact.

Dar există şi un interval legitim în care mitul cultural Eminescu trebuie să funcţioneze. Se uită că mituri similare au luat naştere în secolul al XIX-lea şi la începutul secolul al XX-lea şi că atunci ele nu au apărut dintr-o excrescenţă demagogică, din patriotism retoric ori dintr-o carenţă a spiritului critic; aceste mituri au coagulat ceea ce se poate numi o conştiinţă naţională, concept care, daţi-mi voie să amintesc, nu era, cu un veac în urmă, un clişeu, cum poate fi socotit astăzi, când ne grăbim să ne „globalizăm”. Pe atunci literatura avea misiunea şi posibilitatea de a construi naţiuni hrănindu-le cu mituri ale propriilor identităţi. Or, Eminescu reprezintă cel mai puternic mit cultural care s-a ivit într-o perioadă de maximă tensiune naţională. Că astăzi el funcţionează cumva decorativ – este o altă problemă.

Şi totuşi, cu toată patina sa datată, vetustă, în provinciile româneşti rupte de ţară mitul Eminescu încă îşi face treaba, dacă (şi numai dacă) este instrumentat cu spirit critic. Semn că nu trebuie să ignorăm contextul şi cauzalităţile care determină naşterea unui mit cultural şi identitar.

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi