Fotografia

Glasul necunoscutei căpătase modulaţii reci, metalice, părând să vină dinlăuntru, dar şi dinafară, de undeva de sus, dintr-un alt spaţiu. Silueta i se alungise neverosimil de mult, iar chipul, ce se întrezărea dincolo de văl, recăpătase culoarea sinilie.

Doamna făcu câţiva paşi îndreptându-se spre limuzina ce staţiona în piaţă cu uşile întredeschise, în aşteptarea sa, apoi reveni lângă camionetă.

– Mi-am adus aminte că am uitat să fac ceva. Şi zicând aceasta vizitatoarea scoase din poşetă un aparat de fotografiat pe care îl întinse bărbatului ce stătea în faţa sa. Cum acesta făcu un pas înapoi, fiindu-i, pesemne, teamă să-i atingă mâna, necunoscuta puse aparatul pe capota camionetei şi se întoarse iarăşi lângă monument.

– Când îţi voi face semn din evantai, te-aş ruga să-mi faci o fotografie din faţă şi două din profil.

„Care profil?, îşi spuse omul harnic. Profilul tău nu are nimic uman…”

– Nu te nelinişti, răspunse, parcă ghicindu-i gândurile, vizitatoarea. Chipul meu, ce-i drept, pare ciudat, dar asta doar la prima vedere. Când te vei obişnui cu el, nimic n-o să ţi se pară anormal.

Bărbatul de lângă camionetă luă aparatul, în timp ce necunoscuta se în îndepărtă de el, apropiindu-se de monumentul eroului necunoscut. Aici doamna îşi ridică vălul, descoperindu-şi chipul siniliul, oval, fără nici o trăsătură. Apoi, presărându-şi firimituri de pâine pe umeri, pe creştet şi în palme, rămase nemişcată, cu braţele îndepărtate de corp, semănând cu o cruce.

– Sunt gata, spuse ea, cu acelaşi glas metalic, uşor răguşit.

Omul cel harnic apăsă pe un buton, deschizând obiectivul, privind cum o mulţime de porumbei, de grauri şi de vrăbii, planând în zbor de pe acoperişuri, se aşezaseră ciripind şi gângurind pe creştetul, pe umeri şi în palmele vizitatoarei, în timp ce alte păsări se zbăteau care mai de care să apuce cu ciocurile lor lacome mulţimea de firimituri aruncate la picioare.

Omul cel harnic apăsă pe buton. Aparatul făcu o dată: clic!, apoi, automat, încă de două ori scoase acelaşi zgomot.

– Perfect, spuse doamna, scuturându-şi umerii şi braţele de păsările ce venind din zbor de pretutindeni şi bătându-se între ele încercau să atingă, măcar în treacăt, silueta ei. Mulţumesc, făcu ea, cu o oareşicare cochetărie, acum, te rog, fii drăguţ şi înapoiază-mi aparatul. Ai apăsat o dată sau de trei ori?

– O dată, dar aparatul a făcut clic de trei ori, răspunse omul cel harnic, apropiindu-se la un pas de necunoscută. Mişcarea aceasta nu-i plăcu vizitatoarei.

– Rămâi acolo unde eşti, îl povăţui ea. Şi nu încerca să mă atingi. Apropierea de mine nu-ţi va îndulci soarta, ci, aş putea spune, dimpotrivă.

– În ce fel? Ce mi s-ar putea întâmpla? Mor sau, poate, devin nemuritor?, întrebă omul cel harnic pe un ton ce s-ar fi vrut glumeţ.

– Nici una, nici alta, răspunse doamna. Am glumit. Poţi să te apropii. Să-mi atingi hainele sau chipul, nu ţi se va întâmpla nimic.

– Chipul?, întrebă el.

– Da, chipul, întări doamna. Poţi să mi-l atingi…

– Nu ating nimic din ce aparţine morţii, răspunse bărbatul cu glasul răvăşit de negre presimţiri. Chipul dumneavoastră e ciudat, nu are trăsături. E ca o elipsă goală…

– Nu zău?, se miră necunoscuta. N-am observat asta. E posibil. Chipul meu, adăugă ea, e de esenţa inexistenţei, toate formele, toate trăsăturile umane se află depozitate în interiorul său. Atinge-l, vei simţi aceasta, îl îndemnă vizitatoarea. 

Bărbatul însă nu se grăbi să-i urmeze sfatul. Ba chiar mai făcu încă un pas îndărăt, lipindu-şi trupul de capota camionetei.

– Şi chipurile lor se află tot acolo?, întrebă el, mişcându-şi capul în direcţia grămezilor de frunze sub care dormeau concetăţenii săi.

– Încerci să mă iei peste picior?!, răspunse necunoscuta înăsprindu-şi glasul. După ce i-ai împins pe oamenii aceştia în pragul mizeriei de nedescris, îţi arde acum de glumă?! Am crezut că eşti afectat de starea lor şi că încerci să găseşti o soluţie pentru ieşirea din impas. Am căutat să te ajut. Dar n-am pe cine. Şi acum, te rog să-mi înapoiezi aparatul. Probabil că ţi-e teamă că atingându-mă să nu te molipseşti cumva de cine ştie ce boală. Nu-ţi fie teamă. Mâna mea nu te va atinge. Pune aparatul înapoi pe capota camionetei. Îl voi lua singură de acolo.

Urmând instrucţiunile necunoscutei, omul cel harnic puse cu precauţie aparatul foto pe capota camionetei şi reveni la locul său. „Cred că am dat de belea. Ce scorpie!, îşi spuse el. Cine ştie ce boli şi ce chinuri pregăteşte pentru mine, odată ce nu mă lasă nici să mor, nici să respir…”

Între timp necunoscuta, ataşând la aparatul de fotografiat o imprimantă, scoase un număr de trei fotografii. Una o rupse în bucăţi, aruncând rămăşiţele pe soclul monumentului. A două o opri pentru ea, vârând-o cu grijă în poşetă. Iar ultima i-o întinse omului celui harnic, care încă nu-şi revenise din degringolada sa.

– Păstreaz-o amintire, spuse necunoscuta, îndulcind iarăşi tonul. Vei avea o dovadă palpabilă că am trecut pe aici, că m-ai văzut în carne şi oase, şi că nu ai discutat cu o nălucă…

„Şi dacă aş discuta cu o nălucă, s-ar întâmpla ceva?”, îşi spuse omul cel harnic, în timp ce vizitatoarea, făcându-i semn de rămas bun cu mâna, se urcă în limuzina sa.

– Da, îi răspunse ea, închizând portiera, în cazul acesta ai mai avea o şansă.

Maşina demară din loc, învăluind camioneta într-un nor de fum. „Pesemne, deşi arată încă foarte bine, gândi omul sprijinit de camionetă, asta cel puţin la prima vedere, limuzina e destul de veche, poate dinainte de război. Pompele funcţionează în contratimp, bujiile sunt ruginite, pedalele uzate, filtrele, pesemne, înfundate, astfel că la pornire motorul scoate un volum neobişnuit de gaze de eşapament.”

Bărbatul privi dâra de fum ce se ondula lăţindu-se pe mijlocul bulevardului, adăugând în sinea sa: „Ciudată apariţie. Maşina pare o relicvă venită dintr-o altă lume. Ca şi vizitatoarea, de altfel. Să fi fost o năzărire? Tot ce e posibil. Pesemne, din pricina faptului că nu discut aici cu nimeni, încep să fiu bântuit de viziuni… Dar fotografia asta, pe care o am în mână, e, totuşi, o dovadă că întâlnirea cu necunoscuta doamnă s-a petrecut aievea; prin urmare, n-am discutat cu nici o nălucă şi nici n-am avut năzăriri!”

Limuzina în care se afla necunoscuta se opri la prima intersecţie. De acolo ea îi făcu iarăşi semn de rămas bun. Bărbatul îi răspunse, fluturând, la rândul său, din mâini.

Mult timp după ce maşina dispăru din vedere, omul cel harnic răsuflă uşurat. „În sfârşit, acum am să mă întoarc liniştit la treburile mele”, îşi spuse el, dar de urnit nu se urni din loc. Rămase aşa mult timp privind cu gândurile duse în direcţia în care plecase vizitatoarea. „Să vezi şi să nu crezi”, conchise el.

Croncănitul stolurilor de corbi şi ţipetele sfâşietoare ale pescăruşilor avură darul de a-l trezi din reverie. Atunci, scuturându-şi capul frământat de gânduri, omul de lângă camionetă îşi aduse aminte de fotografia pe care o ţinea în mâna sa. La început nimic nu i se păru neobişnuit. Străina înveşmântată în hainele sale lungi, vişinii, stătea cu mâinile întinse în lături, în dreptul monumentului, semănând cu o sperietoare, în timp ce o mulţime de păsări îi acopereau umerii, braţele şi pălăria înaltă, cu boruri largi, de culoare stacojie, ce se încadra perfect în peisajul autumnal. Imaginea îi era cunoscută şi arhicunoscută. În fond, autorul fotografiei era chiar el, da, el, bărbatul ce-şi luase sarcina de a se îngriji de oraş. Alte păsări, atrase de firimituri, dar poate şi de mulţimea de brăţări şi de mărgele sclipitoare ce-i împodobeau pieptul, îşi desfăcuseră larg aripile încercând parcă să pătrundă cât mai multe-n cadru. În partea de jos a fotografiei se afla şi o inscripţie: ”Prietene, ai grijă: firea omului e îndreptată spre rău; adică spre lene, ignoranţă şi păcat. A ta însă e cuprinsă de vanitate şi orgoliu. Ceea ce este şi mai rău.”

„Poate”, îşi spuse omul cel harnic, continuând să privească fotografia pe care străina o lăsase pe capota camionetei sale. „Poate că, totuşi, nu-i aşa, gândi el. Lenea şi ignoranţa sunt mai rele.”

Dar pe măsură ce privea fotografia, constată că imaginile din cadrul ei îşi schimba conturul şi configuraţia. Faptul acesta păru să nu-l impresioneze cine ştie ce. Acum în faţa ochilor săi nu se mai afla silueta necunoscutei, ci propria sa imagine proiectată în perspectivă. O siluetă înaltă, întunecată, înveşmântată într-o mantie de călugăr, năpădită nu de păsări, ci de rozătoare, stând încremenită în mijlocul pieţii oraşului. „De fapt, mă aşteptam la un astfel de truc”, îşi spuse el. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video