Caută 
1 MIN
Consensul cu privire la soluţia cea mai bună pentru închiderea Guantanamo pare imposibil de atins. Menţinerea închisorii e percepută de mulţi congresmeni şi simpatizanţi americani drept o măsură de securitate naţională.
Cazul Guantanamo a devenit un cazan cu supă fierbinte. 100 de deţinuţi din totalul celor 166 au intrat în februarie în greva foamei, ca o formă de protest împotriva detenţiei lor abuzive şi indefinite, în condiţiile în care nu au avut parte de procese în instanţă. Pentru a nu-i lăsa să moară pe grevişti, administratorii închisorii au început a-i hrăni cu forţa, legându-i de scaune, intubându-i şi administrându-le suplimente nutritive. Hrana cu forţa, cea mai recentă metodă de tortură din gulagul contemporan Guantanamo (cum a fost definit de Amnesty Internaţional) a stârnit protestul eticienilor din World Medical Association, care au afirmat public că hrana cu forţa este o violare a dreptului internaţional, fiind admisă în regimul de detenţie doar cu consimţământul prealabil al prizonierului sau în cazul în care acesta nu are capacitatea de a lua raţional decizii. Nu e cazul celor 100 de protestatari de la Guantanamo, sau Gitmo, închisoarea de tortură instituită de George Bush pe teritoriul Cubei în 2002. Organizaţiile de protecţia omului, Amnesty International, Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului şi Naţiunile Unite au lansat communicate în care condemnă abuzurile asupra deţinuţilor şi îşi exprimă dezamăgirea pentru lipsa de acţiune a SUA în închiderea centrului care subminează autoritatea SUA de susţinător al drepturilor omului. Experţi ai Biroului Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului de pe lângă ONU au comunicat că au informaţii specifice despre daunele fizice şi psihologice prelungite şi severe cauzate de starea de incertitudine profundă privind posibilitatea unui proces cu probe şi perspectiva eliberăriilor. Până şi Ministerul de Externe al Cubei a cerut ONU închiderea lagărului de la Guantanamo, “teritoriu cubanez pe care SUA l-au uzurpat” şi unde 166 de persoane stau de zece ani fără garanţii, judecată sau apărare”. În paranteză fie spus, departe de a avea legitimitatea unui promotor al drepturilor omului, Cuba este animată de interesul de a-şi recupera teritoriul de coastă pe care SUA îl are în jurisdicţie încă din 1902 folosindu-l de atunci ca bază navală.
În paralel cu agitaţiile pe fondul grevelor de protest, în plină criză economică şi tăieri bugetare, oficiali militari au cerut fonduri federale de 200 de milioane de dolari pentru a construi facilităţi permanente la Guantanamo în locul celor vechi, deteriorate.
Acest lanţ de evenimente au readus cazul în dezbatere publică mai intens ca altă dată şi sub diverse unghiuri, toate având însă o miză comună: justificarea menţinerii închisorii, versus închiderea ei. După ce pe 22 ianuarie 2009, preşedintele Obama a semnat un ordin executiv de închidere a închisorii, în încercarea nereuşită de a-şi ţine una din promisiunile din campanie, pe 23 mai 2013, într-o vizită la o şcoală militară navală, Barack Obama a reafirmat intenţia de închidere a lagărului, rămas deschis după ce Congresul a respins propunerea preşedintelui. “Istoria va aplica o judecată aspră asupra acestui capitol al luptei noastre împotriva terorismului şi asupra celor ce au eşuat să îl închidă. Imaginaţi-vă un viitor în care – 10 sau 20 de ani de acum înainte, Statele Unite ale Americii încă ţine încarceraţi oameni care nu au fost condamnaţi pentru nici o infracţiune pe un teritoriu care nu este parte a ţării noastre. Priviţi la situaţia actuală în care hrănim cu forţa deţinuţi în greva foamei. |ştia suntem noi? Asta şi-au dorit fondatorii naţiunii noastre? Asta-i America pe care vrem să o lăsăm copiilor noştri?”, a rezumat preşedintele.
Va reuşi însă retorica lui Obama să convingă Congresul să voteze pentru desfiinţarea închisorii? Republicanii îl consideră naiv pe preşedinte. Unii comentatori estimează că închisoarea nu se va închide vreodată, în timp ce alţii dau un răgaz de unul sau două decenii. Săptămânalul Time a publicat în ultimul număr o analiză cu titlul “De ce Gitmo nu va fi închisă niciodată”, arătând că nu există în prezent o soluţie practică pentru rezolvarea problemei Guantanamo. Time analizează cazul prin prisma celor trei categorii de prizonieri care îşi fac veacul la Gitmo. Prima categorie însumează 86 de persoane ce pot fi eliberate în condiţii de siguranţă. A doua categorie este a celor suspectaţi de terorism care în prezent sunt supuşi anchetelor şi care vor fi condamnaţi pentru diverse infracţiuni. Al treilea grup îl formează deţinuţii “prea periculoşi pentru a fi eliberaţi” (pentru că fie au training explozibil sau fac parte din structurile Al Qaeda, de exemplu) sau imposibil de adus în instanţă fie pentru că dovezile împotriva lor au fost obţinute prin tortură (fiind astfel nule, inadmisibile – cine a văazut filmul Zero Dark Thirty are o mostră de obţinere a probelor) fie din lipsă de probe, fie din alte motive. Preşedintele Obama poate decide singur doar pentru repatrierea primei categorii de deţinuţi, în timp ce pentru celelalte are nevoie de acordul Congresului. Decretul său adoptat în 2009 zace încă în sertar.
Consensul cu privire la soluţia cea mai bună pentru închiderea Guantanamo pare imposibil de atins. Menţinerea închisorii e percepută de mulţi congresmeni şi simpatizanţi americani drept o măsură de securitate naţională. Chiar şi eliberarea deţinuţilor din prima categorie impune risc – spun voci republicane – dat fiind probabilitatea ca după eliberare aceştia să urmeze exemplul unui fost “absolvent” Gitmo (cum ironic e numit de Time), care după ce a plecat de la Guantanamo a devenit lider în Al Qaeda până la asasinarea sa anul acesta. Aşadar ce să facă americanii cu suspecţii de terorism dacă închid Gitmo? Să îi transfere în alte baze militare americane, ca în România, de exemplu, cum a vehiculat la un moment dat Wikileaks? Ideea transferării unor indivizi suspectaţi de terorism din Guantanamo pe teritoriul Americii, în închisorile federale, urmată de judecarea lor e văzută în lumina unor accente conservator naţionaliste drept inacceptabilă, în ideea ca teroriştii care atacă SUA ar trebui lipsiţi de orice drepturi. Chiar şi unii democraţi se opun acestei soluţii, temându-se că vor fi taxaţi ca fiind “blânzi cu teroriştii”, mai ales în condiţiile în care teorii conspiraţioniste au vehiculat ideea că Obama ar fi omul fundamentaliştilor musulmani. Interesantă este observaţia din Time, că nici măcar tentativa lui Obama de a-i câştiga pe republicani cu argumentul banilor federali înghiţiţi de Gitmo (800.000 USD/an pentru fiecare deţinut), nu a avut succes, întrucât în cazul Guantanamo republicanii gândesc exclusiv politic. Până şi apărători ai drepturilor omului se opun transferării deţinuţilor în SUA, spunând că în acest fel se creează un precedent periculos pentru viitori politicieni care vor să scape de diverşi actori politici.
În aceste circumstanţe, amânarea problemei, soluţia cea mai la îndemână pentru toată lumea până în prezent, pare să câştige din nou. În orice caz, cazanul de proteste de la Guantanamo trebuie dezamorsat cumva. Poate că eliberarea câtorva din deţinuţii consideraţi nepericuloşi va readuce liniştea pentru următoarea decadă, cu costul de teriorării autorităţii morale a SUA, cum remarca consilierul militar din timpul administraţiei Reagan, Susan Crowford, intervievată în 2009 de jurnalistul Bob Edward, cel care a scos la iveală Watergate: “Dacă tolerăm şi permitem aceste lucruri, cum putem să obiectăm când soldaţii şi femeile noastre sau alţi cetăţeni în serviciul extern sunt capturaţi şi supuşi aceloraşi tehnici? Unde e autoritatea morală de a protesta? Probabil că am pierdut-o”.
