Martiri – drama celor ce aleg să fie liberi

În Martiri, existenţialismul teatrului lui Mayenburg este puţin evident, dar poate fi recuperat prin trimiterea la Deşteptarea primăverii (drama copiilor devine drama adulţilor ce devine drama celor ce aleg să fie liberi). Ideea de natură umană este lăsată în urmă prin noul concept de condiţie umană: excesele puberale şi fanatismul religios au ceva în comun, însă destinul omului este chiar opera sa.

Prin decorul unic, bazat pe forţă de sugestie (culori vii, multifuncţionalitatea spaţiilor de joc), dar şi prin modul brusc, energic în care scenele sunt tăiate, se succed sau întrepătrund, fiind astfel punctate prin video design (Mihai Păcurar) şi sound design (Vlaicu Golcea), regizorul Radu Nica plasează intriga din Martiri în plină actualitate. Radu Nica este foarte rezervat în a folosi textul în vreun fel şi nicidecum în propriul interes, valorificându-l cu moderaţie. Nu plusează în vreun fel niciuna dintre subtemele care străbat textul (tentaţia mistică, tentaţiile homosexuale juvenile, antisemitismul). Subiectul nu este imobilizat de impunerea vreunei grile de lectură, ci se dă curs interpretării, lansându-se astfel posibilitatea perspectivelor multiple (de aici, existenţa mai multor jocuri de interacţiune cu publicul pe parcursul reprezentaţiei şi schimbarea locurilor standard între actori şi spectatori, volatilizarea celui de-al patrulea perete).

Absenţa unui centru spiritual este ceea ce atrage atenţia în primul rând atunci când se încearcă o radiografiere a lumii umane contemporane. Însă refugiul fanatic în monoteismul religios şi încercarea de a resuscita martiriul creştinilor altor secole nu ar avea alt rezultat astăzi decât acela de a deschide posibilitatea comparaţiilor cu nazismul, dictatura şi totalitarismul. În spiritul acestei problematici, prestaţia lui Benjamin (Ali Deac) polarizează lumea adulţilor şi o răstoarnă. Dintre toţi, cea mai afectată e profesoara de biologie (Alexandra Murăruş) care ajunge, prin dedicaţia faţă de profesie şi principiile darwiniste ori ateiste, să îşi egaleze adversarul în fervoare. Alegând, Erika Roth ajunge să se pironească singură în cuie de podeaua şcolii, într-o postură semicristică, căreia regizorul alege să nu îi dea amploare. Fără limite, extremele şi fanatismele de orice tip ajung să semene între ele şi conduc, în egală măsură, la excese şi la acte incontrolabile. Din postura regizorului raţionalist, care controlează atent fiecare mişcare a actorului şi construcţia întregului spectacol în cele mai mici detalii, Radu Nica surâde probabil uşor cinic în faţa întregii discuţii despre condiţie umană, destin şi iraţionalitate.

Personajele nu creează dependenţe, tocmai pentru că evoluează într-un dramatism ireproşabil. Creionată în general din mici gesturi cotidiene degajate, alteori surprinsă într-un exerciţiu de respiraţie de tip yoga, în timp ce fiul îi predică despre păcat şi tortură veşnică, mama lui Benjamin (Renate Müller-Nica) pune punctul pe ”i” în ceea ce priveşte revoluţia hormonală ce va isca ulterior o revoluţie conceptuală imposibil de oprit în rândul adulţilor ce roiesc în jurul lui Benjamin. Câştigătorului premiului UNITER pentru debut de anul acesta, lui Iustinian Turcu (Georg) îi revine rolul de a reprezenta în scenă afectele, senzaţiile difuze, provocările erotice interzise oprite la jumătate. Fanatismul religios al lui Benjamin este jucat în mod paradoxal printr-o sobrietate care vibrează prin toţi porii. Stăpânirea de sine a personajului are reverberaţii neaşteptate, în acord cu tonurile muzicale religioase şi cu lumina enigmatică. Distanţa sufletească nu este dezechilibrată prin patimă, ci prin mici soluţii regizorale care ar putea deruta (corpul dezgolit, urinatul, dar mai ales anumite ezitări şi atingeri eşuate). Benjamin alege să facă răul (să mintă, să atenteze la viaţa aproapelui) în numele binelui. Iar cel ce alege (să fie liber) devine în mod absolut răspunzător.

Într-un spaţiu de joc populat de leagăne, trambuline, platforme de căţărare, unicorn cu arc, devenit rând pe rând acasă, la şcoală, în biserică etc., chestiunile serioase se discută sărind coarda, alergând printre suporturi metalice sau atârnând de vreo bară; regizorul se foloseşte de orice prilej pentru a umple cu mişcări elastice ale corpului uman scheletul metalic puternic colorat. Conceptual, forţa oricărui mesaj este limitată. Însă corpul uman continuă să semnifice, dincolo de a fi un simplu acompaniament pentru vorbe, chiar şi atunci când conceptele nu mai au nici sens şi nici valoare. Unii actori deţin capacitatea de a semnifica folosindu-şi propriul corp, alţii au învăţat mici trucuri pentru a o face. Prin intermediul corporalităţii puse în joc şi al mişcării scenice, mai mult decât prin cuvânt vreodată, personajul atinge lumea reală a spectatorului. 

(Martiri de Marius von Mayenburg, traducere: Elise Wilk, regia: Radu-Alexandru Nica, scenografia, video, light design: Mihai Păcurar, muzica, sound design: Vlaicu Golcea, distribuţia: Valentin Späth, Johanna Adam/ Alexandra Murăruş, Daniel Bucher, Daniel Plier, Ali Deac, Renate Müller-Nica, Iustinian Turcu, Anca Cipariu, Teatrul Naţional ”Radu Stanca” Sibiu, premiera: 16 septembrie 2016, prezentat în cadrul FITS 2017)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)