Minciuni nevinovate

Cine mai crede că în declaraţiile vreunui politician versat din parlamentul autohton poţi găsi fie şi o brumă de adevăr? Neîncrederea şi calomnia proliferează chiar de la vârful instanţelor autoritare. Un prim-ministru îşi acuză preşedintele că debitează în toate ocaziile numai minciuni, iar acesta din urmă, răspunzând cu aceeaşi monedă, afirmă despre (ne)subordonatul său că minte natural, aşa cum respiră.

Ambalată politicianist, în scopuri insidioase, minciuna este percepută ca toxică, agresivă şi imorală. Pentru mulţi însă, a devenit pâinea zilnică, pastila revigorantă, bunul uzual de consum. O întâlnim peste tot; jurnalele ne livrează cu generozitate teme false, iar la radio şi la televizor se delirează voios, în registre complet străine cinstei şi realităţii. Pragmatic vorbind, avantajele administrării şi tranzacţionării de minciuni sunt incomensurabile. În politică şi afaceri, bunăoară, transparenţa ar fi ruinătoare. Există oameni care nu mint? Cine poate spune că se poziţionează, necondiţionat şi total, de partea adevărului. Oare cel ce spune despre sine că nu minte spune adevărul?

Asociem, de regulă, conduita mincinoasă faptei urâte sau lipsei de moralitate. Denunţăm în principiu orice intervenţie care ar putea înşela sau manipula. Filosofii şi psihologii încearcă de multă vreme să înţeleagă temeiurile şi mecanismele minciunii. Ce este aceasta, în fapt? Un adevăr camuflat, „gradul zero” al adevărului, adevărul pitit îndărătul propriei baricade, un adevăr postum, accesibil doar dacă se lasă dejucat sau „dez-văluit” într-un târziu. Minţim îndeobşte cu intenţie, din nevoia de a ascunde sau de a influenţa ceva.

Dicţionarele descriu minciuna în termenii unui „discurs contrar adevărului, cu scopul de a înşela” (Littré). Spaţiul francez consacră autori care investighează curajos „fundamentele minciunii” (Guy Durandin) sau schiţează adevărate „filosofii” ale acesteia (Jean-François Kahn). În opinia lui Durandin, minciuna „este un ocol care serveşte la rezolvarea unei dificultăţi”. Minciuna nu este totuna cu eroarea sau cu greşeala, dar poate să le disimuleze iscusit. Pe de altă parte, se poate înşela dezinvolt chiar spunând adevărul. Contrar aparenţelor, opusul minciunii nu este adevărul, ci sinceritatea. A fi sincer şi a spune adevărul sunt însă lucruri diferite; poţi fi sincer convins de „puritatea” unui adevăr până la proba contrară, după cum, poţi spune franc adevărul cu intenţia de a manipula. „Raţiunile” minciunii sunt totdeauna funcţie de jocul duplicitar dintre scopul de atins şi natura dificultăţilor ce trebuie depăşite. În zilele noastre, adevărul şi minciuna îşi pierd accentele antagonice, împărţind locuri interşanjabile, uneori complementare; minciuna poate fi cu uşurinţă investită la demnitatea adevărului, şi invers.

„Suntem oare pregătiţi a recunoaşte toate consecinţele adevărului?”, se întreba cândva Kierkegaard, filosoful danez. Să ne închipuim o lume din care minciuna ar fi definitiv evacuată, chiar şi în formele sale „blânde” sau nevinovate. Una în care să spunem, invariabil, doar adevărul. La o atare provocare, imaginaţia ar claca negreşit. Trebuie să recunoaştem că există şi neadevăruri… acceptabile. Minciuna pare a fi de multe ori stigmatizată din reflex; o refuzăm cu fermitate, negându-i din start utilitatea sau oportunitatea. Oricât de greu ne-ar fi să admitem, minciuna este înainte de toate o premisă a sociabilităţii. Vecinătăţile ne obligă adesea să minţim. Politeţea, de pildă, ce este? dacă nu un banal exerciţiu de înşelătorie publică. Spunem mai curând „ce trebuie” şi nu ce credem de fapt. Purtăm felurite măşti pentru a răspunde exigenţelor comunitare, pentru a fi acceptaţi şi asimilaţi. Dozată nechibzuit, sinceritatea poate sfida, irita sau ofensa. Minţim pentru a suprima o tensiune, pentru a plăcea, pentru a influenţa; minţim pentru a ne proteja de duritatea sau de cruzimea adevărului. În multe situaţii, narcoza minciunii oferă mai multe satisfacţii decât certitudinile adevărului.

Într-un alt sens, minciuna este un „substitut de agresivitate”; ea evită cheltuirea forţelor, folosind mijloace paşnice, scuze şi… poveşti. Psihologii invocă şi „minciuna de sine”, cu rol compensator, menită fie a ne rezolva conflictele interioare, a disimula complexe şi slăbiciuni, fie a consolida un „sentiment de identitate”, rezistând curiozităţii sau indiscreţiilor celorlalţi. 

Discursul condimentat cu minciuni răspunde unui sentiment de aşteptare. Îndrăgostiţii, bunăoară, mint frumos. Cele mai eficiente declaraţii de amor suplicitează voit neadevărurile, altfel bunele intenţii şi credibilitatea pot fi puse la îndoială. Scopul, în asemenea cazuri, scuză mijloacele. Se minte prin omisiune, prin eschivă, prin minimalizare sau exagerare, prin negarea anumitor evidenţe, prin deformarea sau inventarea altora. Cam aşa procedează părinţii cu proprii copii, educatorii cu cei educaţi, medicii cu pacienţii grav bolnavi, liderii politici faţă de popor…

Nu există inocenţă şi sinceritate absolute. Cine spune altfel, minte.

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă) 

Publicitate și alte recomandări video