O zi de trecut în anale

Întâmplare cu o „distinsă” reprezentantă a urmaşilor indo-europenilor. Cadrul e aproape romantic. Un Chişinău peste care seara se cerne galeş şi lenevos. Grădina publică, în centrul căreia se înalţă somptuoasa catedrală, devine tot mai tăcută şi mai retrasă. Dacă reuşeşti să pui surdină trepidaţiei dinspre arterele din preajmă (de-a lungul cărora rulează, de altfel, un convoi interminabil de mercedes-uri şi bmw-uri, porsche-uri şi hummer-uri, alfa romeo şi lamborghini gallardo – da, da! –, prin care ne mai defulăm şi noi, na!), cu puţin efort, poţi preleva şi o anume impresie de hieratic… Dar să nu derapez. Auctorele se plimbă flegmatic pe-o alee, cu aerul unui turist rătăcit, şi la un moment dat se opreşte pentru a poza o coroană fastuoasă de gymnocladus dioicus (gest firesc, la urma urmelor, când vezi aproape oriunde îţi arunci ochii, dar mai cu seamă pe espanadele din preajma primăriilor şi a fostelor comitete raionale de partid, numai mesteceni şi brazi – floră ideologică, Doamne, iartă!).

Când cobor însă Canon-ul, mai să mă ia cu dambla: la un pas de mine, literalmente, o fiinţă măslinie, de cam vreo treizeci de ani, zveltă, în linii bine ondulate, cu mâna dreaptă goală până la umăr întinsă elocvent, aproape somându-mă. Strâng din umeri: n-am, să-şi vadă de treabă şi mă apuc să ascund aparatul în rucsac. Dau, când am de unde, ologilor, ciungilor, nu şi felinelor cu chip uman, debordând pe de-asupra de o energie ce pare, somatic, inepuizabilă. Dar mâna se smunceşte şi imediat reface traseul gestului anterior, încă mai imperativ, ca şi cum n-ar admite contrazicerea. I-auzi! Doamnă, zic uşor iritat de insistenţa cu care mi se pretinde pomana, nu vă supăraţi, nu am! Doi ochi de antracit, impenetrabili: niciun fler nu m-ar fi ajutat să prevăd reacţia care tocmai se prepara sub crusta lor lucioasă, sinistru anorganică. „Dar să-mi sugi smântâna, frumosule!”, zice „doamna” şi o ia flegmatic mai departe, legănându-şi şoldurile într-un fel – pot paria! – vag studiat. E un meşteşug şi ăsta: să nimiceşti moralul preopinentului cu o simplă mişcare a corpului. În minutul următor aborda o pereche de tineri îmbrăţişaţi pe o bancă din preajmă. Avea acelaşi aer imperturbabil, lipsit de orice biografie imediată. Poate că şi eu însumi arăt la fel după ce, de exemplu, strivesc o gâză: derizoriul nu lasă urme.

E o experienţă totuşi. Mi s-a mai întâmplat, dar nu aşa, nu în centrul capitalei, nu într-un moment de – cum să spun? – pace epică. Eu am o meteahnă, scuzaţi: fac implozie la mârlănie, tupeul mă găseşte veşnic nepregătit, vorba rea, porcoasă mă lasă întotdeauna fără replică. Pot riposta post-factum (sau post-festum!), nu şi când e cazul, din păcate. Ultimul ţigan cu care am avut de a face a fost şef la cultură într-un centru raional de la noi. Nu ştia prea multă carte, deşi făcuse, vezi-doamne, institutul de arte (cum se numea pe vremuri actuala Academie de Muzică, Teatru şi Arte Plastice): se exprima rudimendar, iar rapoartele către superiori i le făceau, de regulă, subalternii. Nu l-am auzit niciodată să vorbească în public, deşi funcţia îi incumba cu asupra de măsură. Putea stoarce însă fonduri şi din piatră seacă. Pe la finele anilor ’90, când salariile nu se plăteau cu lunile, când aveam curent doar două ore pe zi, seara, el îşi ducea ansamblul de dansuri prin Grecia, Spania (au concertat în vreo câteva rânduri şi la Iaşi) şi cine mai ştie încă pe unde. Hostropăţul – cruntă aporie! – era pe atunci singura ocupaţie rentabilă…

S-ar zice că sunt exemple fără contiguitate. Ilustrează însă cam acelaşi principiu de cinism şi eficienţă: şeful de la cultură (a murit între timp, ca o ironie, abia revenit dintr-o ordinară deplasare peste hotare) cerşea la altă scară, cu altă anvergură. Şi te izbea, exact!, printr-un tupeu asemănător.

Morala care e? Dacă nu ne ofuscăm degeaba, arătând lumii amorul nostru terfelit, e cazul să facem şi noi vaccinul acesta de lipsă de scrupule. Dacă nu schimbăm mare lucru în jur (oh, aici nu e loc de îndoială!), măcar ne luăm cumva umilele noastre sorţi pe cont propriu – ceea ce ar fi un pas enorm dinspre mioritism. Iar dacă – ia să visez şi eu un pic – într-un fine de mandat strigăm şi noi, uniţi în cuget şi simţiri, direct din Piaţa Marii Adunări Naţionale către blocul de vizavi, „dar să ne…”, garantat că istoricii vor trece ziua aceea în anale…

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova

Publicitate și alte recomandări video