Omul de paie

Timişoara este oraşul în care s-a aprins flacăra renaşterii libertăţii în 1989. Martirii Timişoarei au udat cu sângele lor idealul libertar şi au răscumpărat deceniile de umilinţă şi de umilire a românilor de către ei înşişi. Dar sângele nu a spălat întreaga ruşine, dovadă că am uitat repede martiriul izbăvitor, iar după 27 de ani, din Timişoara ne-a venit un om de paie, poate cel mai jalnic din câţi s-au perindat la Palatul Victoria, prin deficit de personalitate şi supunere oarbă faţă de jocurile mahărilor pesedişti îmbătrâniţi în rele. Desigur, nu e vina timişorenilor, nici măcar a lui, ci a găştii instalate la cârma PSD, ce şi-a făcut un calcul politicianist: scoatem din joben un tânăr necunoscut şi împuşcăm doi iepuri dintr-o dată; tânărul ne răscumpără păcatele, iar timişoreanul ne reconciliază cu istoria şi cu oraşul martir. În timpul acesta, baronii îşi fac nestingheriţi jocurile. Există vreun român care să-l bănuiască pe Grindeanu că ar fi prim-ministru? Cum s-a ajuns să avem cel mai impersonal premier post-decembrist, probabil mai şters decât cel pe care l-am considerat ani în şir etalon, suprarealistul Văcăroiu? Explicaţia e relativ simplă: PSD este, detaşat, cel mai nedemocratic, mai nemodern şi mai antimodern partid politic din România. Diagnosticul dezvăluie două cauze, egale ca pondere: 1. sursa comunistoidă istorică, din care recurge obsesia puterii cu orice preţ, lipsa de scrupule în actul guvernării şi recursul sistematic la minciună şi manipulare; 2. mărimea – materială, nu calitativă – disproporţionată în raport cu alte partide care, fatalmente au mai puţine resurse să concureze cu dinozaurul, ceea ce a fost de natură să inducă liderilor PSD aroganţă, suficienţă şi dispreţ suveran faţă de norme şi reguli. Alegătorul român a fost mereu influenţat şi intimidat de ordinul lor de mărime. Şi cu toate că PSD a fost şi este cel mai detestat partid din România, el şi-a conservat întâietatea. Mai mult chiar, PSD a ajuns să fie asimilat de mulţi cu o fatalitate istorică. E cât se poate de logic pentru voinţa unui popor care se plasează ciclic sub zodia fatalismului. PSD nu a făcut decât să traducă în act de manipulare şi de guvernare o cultură preexistentă. De aceea, el este singurul partid de la noi care-şi permite să fie risipitor chiar cu el însuşi. Are de unde. De aici o altă evidenţă: PSD a dat un singur lider democratic – Mircea Geoană – pe care însă l-a executat nemilos şi l-a şters din anale; Damnatio memoriae. Omul acesta era în stare să risipească structura monolitică a partidului, dacă îl mai păstrau.

Niciun român de bună credinţă şi cu mintea acasă nu e tentat, de aceea, să-l considere pe Liviu Dragnea neemblematic pentru acest partid. El etalează toate atributele perene ale partidului: abilitate, şmecherie, aroganţă, populism. Iar acest cocteil de trăsături este pe gustul prea multor români. Toată lumea ştie, până şi copiii, că adevăratul şef al guvernului este Dragnea. Omuleţul de mingi Grindeanu a fost plantat la Palatul Victoria pe post de sac de box. Peste nu multă vreme, atunci când Dragnea va fi fost deja albit, absolut nimeni nu se va mira că premierul de mucava îi va lăsa locul jupânului.

Doar că între timp, poporul – sau, mă rog, partea lui vie – s-a trezit, le-a desconspirat minciunile şi a deprins să-I conteste. În acest moment, finalul este imprevizibil. Însă un lucru e cert: românii nu mai sunt la fel de orfani de cultură civică, de prieteni şi de voinţă ca la începutul anilor ’90. Între timp, ne-am călit şi noi, ne-am deprins să-i citim cu mai multă aplicaţie, dar mai ales ne-am hotărât să rămânem în România. Din această clipă, miza e totală şi fără rest: ori noi, ori ei! Aşa stând lucrurile, singurul lucru demn care-i rămâne de făcut omuleţului verde, plasat fără voie şi fără vocaţie în fruntea guvernului, este să plece înainte de a se face definitiv de râs şi a nu jigni până la capăt memoria martirilor Timişoarei şi inteligenţa românilor.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video