Caută 
1 MIN
Video
În anii lungi ai pustiei, în singurătatea solemnă a munţilor, părintele cercetase limbajul vieţuitoarelor cu o curiozitate de naturalist, ajungând nu doar să-l cunoască formal, dar şi să descifreze stările sufleteşti. Nu mai auzisem o fiinţă pământeană care să înţeleagă relaţia dintre limbajul vieţuitoarelor şi starea lor sufletească.
Pricini politice, dar mai ales tainice, l-au îndrumat pe părintele Cleopa, în anii în care la noi se instituia neorânduiala comunistă, pe calea pustniciei. Era o chemare îndelung exersată în monarhismul din toate timpurile, mai greu de desluşit de mireni, cu deosebire în anii ateismului agresiv. Este greu, de nu, chiar imposibil, să scrii istoria ascezei. Nu se pot reconstitui, într-un limbaj raţionalist, experienţele mistice care însoţesc asceza prin retragerea în pustie. Nici părintele Cleopa nu obişnuia să stăruie asupra acelor ani din biografia sa. Atunci când o făcea, prefera să relateze întâmplări şi nu să emită judecăţi de valoare. Îmi vorbea despre bunii creştini care-l adăpostiseră la vreme rea. Străbătuse Munţii Neamţului în lung şi-n lat şi avusese revelaţia omeniei şi a curăţeniei sufleteşti a credincioşilor. Va fi avut şi întâmplări nefericite, desigur, dar despre acestea nu vorbea niciodată. În orice faptă bună a semenilor lui a văzut lucrarea lui Dumnezeu. Şi-a făcut din piscuri şi din grote altar, căutându-l neîncetat pe Dumnezeu. Spre a nu uita să vorbească, aşa cum avea să li se întâmple unor deţinuţi politici, părintele a căutat să înţeleagă limbajul vieţuitoarelor codrului. De aceea le iubea asemenea tuturor făpturilor lui Dumnezeu. Ştiam câte ceva despre harul Sfântului Francisc din Assisi de a înţelege limbajul păsărilor şi a putea comunica cu ele. Am fost mereu fascinat de virtuţile acestui har dumnezeiesc. În anii lungi ai pustiei, în singurătatea solemnă a munţilor, părintele cercetase limbajul vieţuitoarelor cu o curiozitate de naturalist, ajungând nu doar să-l cunoască formal, dar şi să descifreze stările sufleteşti. Nu mai auzisem o fiinţă pământeană care să înţeleagă relaţia dintre limbajul vieţuitoarelor şi starea lor sufletească. Nu-mi venea să cred atunci când părintele îmi vorbea despre frica, bucuria, starea de veghe ori, după caz, şiretenia din limbajul animalelor. Stăteam pe prispa chiliei, în nopţi înmiresmate de vară, sub bolta spuzită de stele a cerului, iar părintele îmi descifra starea lor sufletească. Fără lecţiile lui, sunt convins că nu aş fi intrat niciodată în acest univers. Îmi spunea: acum pasărea e temătoare, sau duioasă, sau îngrijorată, sau bucuroasă, sau încolţită de primejdie. Asemenea despre vulpe, iepuraş sau altele. Vorbea de parcă toate acestea erau copii lui de suflet. Încercam să prind ceva din vraja acestor descinderi în necunoscut, aproape imposibil de pătruns. Părintele vorbea despre toate acestea cu un calm şi o naturaleţe aproape nepământene.
Nu l-am auzit vorbind despre relaţia lui cu Dumnezeu în acele împrejurări unice şi nu cunosc să se fi destăinuit cuiva. Dacă nu a făcut-o, nu e pentru aceea că părintele nu ar fi găsit cuvântul potrivit – doar putea să transpună în grai omenesc pe cel al altor vieţuitoare – şi pentru că, în smerenia lui, nu găsea potrivit să le destăinuie semenilor mărturiile întâlnirii lui cu Dumnezeu, cu sfinţii sau cu îngerii. Ar fi sunat ca o laudă de sine, iar eu nu am sesizat vreodată nici cel mai mic semn de expansiune a egoului. Dacă aceste destăinuiri vor fi avut loc, sunt convins că părintele le-a cuprins în magma credinţei lui, ca şi cum s-ar fi întâmplat altora, mai vrednici. Sfinţilor, spre exemplu. Nu s-a luat pe sine vreodată drept autoritate în vreo materie. Atunci când se întâmpla să vorbească despe sine, părea să trimită la o persoană nevăzută şi nevrednică de interes. Doar călugărul nu are viaţă personală, ca să-l completez pe Nichita Stănescu.
Despre suferinţa şi vrednicia Maicii Domnului, părintele vorbea într-un fel pe care nu l-am mai auzit de la nimeni, cu acea durere sfâşietoare a copilului care şi-a pierdut mama. Privea undeva în faţă, concentrat într-un punct imaginar, cu ochii umeziţi de lacrimi. Învăţase în anii pustniciei, pe de rost, evanghelii, psalmi şi întreaga rânduială bisericească. Ştia să aşeze în contextul potrivit toate parabolele din Vechiul şi Noul Testament. Dar niciodată nu respira aerul suficient al erudiţiei demonstrative. La prima vedere, învăţătura lui părea să fie primită din cărţi vechi şi din tradiţii statornice, dar eu ştiam că totul era transfigurat de fabuloasa lui experienţă de viaţă. O viaţă pe care a dăruit-o slujirii lui Dumnezeu şi îndrumării oamenilor. Nu erai chestionat cu privire la confesiune, la cunoştinţe ori la vrednicia în credinţă.
Cu timpul, numărul celor ce-i căutau îndrumarea duhovnicească s-a înmulţit, generând un adevărat pelerinaj. Stăreţia a aşezat bănci şi a înălţat o copertină în faţa chiliei. Părintele nu mai avea răgaz să se dedice fiecăruia în parte. De aceea a recurs la terapia de grup. Terapie spirituală. Spre vârsta a treia, părintele s-a aplecat şi asupra scrierilor ce aveau să îmbogăţească teologia românească. Se retrăgea adesea în căsuţa de la Prisacă, în compania altor fiinţe dragi şi destoinice – albinele. Nu am mai participat la aceste întâlniri. Doar avusesem privilegiul să-l cunosc pe părintele Cleopa în crugul vieţii lui. Alchimia mea spirituală nu se poate despărţi de ceea ce am trăit în compania părintelui Cleopa. În punerea mâinilor pe creştet, în semn de dezlegare şi de încurajare, din partea oricui ar veni această împreunare simbolică, retrăiesc gestul de demult al părintelui Cleopa.
Mihai Dorin este conferenţiar doctor în cadrul Catedrei de Ştiinţe Socio-umane a Universităţii Tehnice “Gh. Asachi”, Iaşi.
