Caută 
1 MIN
Video
Din poveştile noastre despre sine va reieşi clar (fie uneori indirect, fie alteori cu stil şi chiar rafinament!) că avem resurse inepuizabile de generozitate, că suferim neostoit de grija celuilalt, că iertăm ingratitudinile, nedreptăţile şi ostilitatea, că îi susţinem martiric pe cei care vin după noi, că ne-am descoperit de mici vocaţia christic-salvatoare, că, în sfârşit, rivalizăm (fratern!) cu Maica Tereza.
Am citit, nu demult, o anchetă despre defectele personale. Întrebarea esenţială (care credeţi că este/ sunt defectul/ defectele dumneavoastră principal/ e) era adresate unor scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Întâmplarea a făcut să-i cunosc pe doi-trei dintre intervievaţi şi, ca atare, după un interval bunicel de lectură, am încercat un oarecare sentiment de inadecvare. Împricinaţii vorbeau detaliat despre, să le spunem, neajunsurile propriilor lor personalităţi, pe care, cu siguranţă, nu le aveau ori, cel puţin, dacă într-adevăr ei simţeau că le aveau, nu le exhibaseră până atunci, în vreun fel, către alteritate. Mai mult, nici unul nu menţiona, fie şi fugitiv, o inconsecvenţă reală a caracterului său, „inconsecvenţă” sesizată nu neaparat de mine, ci asumată drept valabilă, în mod unanim, în cercurile de cunoscuţi ai respectivilor. Părea că asculţi monologul (altfel destul de relaxat şi jucăuş, de parcă discuţia nu s-ar fi referit la handicapuri şi culpe, ci, paradoxal, la virtuţi şi calităţi!) unui om fără un picior, care constată, senin, la un moment dat: „Lipsa mâinii stângi reprezintă pentru mine o imensă problemă.”
Aş merge chiar mai departe şi aş susţine că perspectiva unora dintre interlocutorii revistei unde a fost publicată ancheta avea în ea ceva fundamental pozitiv. Nu numai tonul lor se voia jucăuş: întregul discurs introspectiv emis vibra de sănătate şi echilibru. Defectele (auto)inventate de condeierii în cauză ajunseseră să fie percepute – tocmai prin inexistenţa lor de facto – drept „limita de atins”, vorba lui Gabriel Liiceanu într-o celebră carte. Mai precis, oamenii amintiţi şi le fixau drept idealuri, se simţeau minunat (conform principiului freudian al plăcerii autoinduse prin reveria diurnă!) în pielea personajului „defectuos” pe care îl imaginaseră. Inutil de precizat că majoritatea „carenţelor” de caracter prezentate acolo rămâneau dulci şi ameţitoare benignităţi. La o lectură mai atentă, bănuiesc că le-aş fi considerat eu însumi, ultimativ, „virtuţi” demne de toată stima. Când şpriţarul-şef afirmă că slăbiciunea sa majoră e cafeaua, întrucât îi produce stări contemplative inubliabile, te cucereşte necondiţionat. Senzaţia iniţială de inadecvare lua uşor, prin urmare, în anchetă, forma unui veritabil exerciţiu de admiraţie.
Chestiunea are implicaţii mai profunde, legate de ceea ce americanii numesc – deşi cumva pleonastic sau măcar redundant – „caracter moral”. Vorbind despre defectele personale, vorbeşti, într-un anumit sens, în primul rând, despre defectele de caracter şi, aşadar, despre incongruenţele propriei moralităţi. Or, în materie de moralitate, observa Andrei Pleşu încă de acum câteva decenii, toţi ne declarăm infailibili. Suntem gata să ne asumăm, public, un intelect mai fragil, un nivel mai redus de cultură, o semnificaţie socială mai curând aparentă şi o performanţă economică mai puţin evidentă, dar, în ruptul capului, nu vom accepta vreodată ipoteza că am fi imorali. Caracterul este sacru, asupra lui nu încap negocierile. Din poveştile noastre despre sine va reieşi clar (fie uneori indirect, fie alteori cu stil şi chiar rafinament!) că avem resurse inepuizabile de generozitate, că suferim neostoit de grija celuilalt, că iertăm ingratitudinile, nedreptăţile şi ostilitatea, că îi susţinem martiric pe cei care vin după noi, că ne-am descoperit de mici vocaţia christic-salvatoare, că, în sfârşit, rivalizăm (fratern!) cu Maica Tereza.
Nu aş putea să explic de ce un om ar admite oricând să fie dovedit mai degrabă idiot decât indecent. De ce, forţat totuşi de împrejurări, un om acceptă să vorbească despre defecte (însă doar despre unele abstracte, inventate, care nu implică persoana sa reală) şi, apoi, treptat, le face şi pe acestea să semene cu nişte virtuţi. De ce dimensiunea etică a fiinţei sale se suprapune cu intimitatea absolută, devenind la fel de importantă ca şi viaţa. De ce între a fi deconspirat ca adulterin ori ca incompetent profesional, varianta a doua ar avea, mai mereu, câştig de cauză. De ce abdicarea morală i se pare oricui o miză mult mai mare decât orice alt tip de abdicare la care te poate împinge existenţa. De ce, dacă l-ai acuza de răutate pe un semen, el ar intra imediat în degringoladă şi, ulterior, ar fi capabil de gigantice izbucniri, pe când, la acuzaţia de neglijenţă fizică, ar zâmbi cel mult încurcat. De ce trădarea isterizează (chiar atunci când o ştim şi noi), iar prostia amuză (chiar atunci când ne surprinde pe nepusă masă). De ce stigmatul nebuniei este preferabil celui de fariseism.
Ştiu numai că o astfel de ciudăţenie persistă de când lumea. În comunităţile arhaice de creştini, se practica, la început, confesiunea publică. Penitentul îşi mărturisea păcatele în faţa întregii comunităţi şi nu în recluziunea dialogului cu duhovnicul. Procedura s-a schimbat în timp şi spovedania a devenit un act privat, în interiorul căruia însuşi preotul are rol de mediator, nu de auditor. Cumva, undeva, individul a înţeles (tacit) că, nici măcar în actul pocăinţei sincere, nu e dispus să-şi toarne cenuşă în cap în văzul lumii întregi. Să-şi dezgolească trupul în public, da, acceptă, la rigoare, micile inhibiţii putând fi depăşite, imediat, cu succes! Dezgolirea sufletului dinaintea unei întregi congregaţii (fie ea şi de credincioşi autentici, sensibili la drama marturisirii unui potenţial fiu risipitor) – ei, aceasta ne duce pe un cu totul alt palier de reprezentare, înfiorător de diferit! Nu-i vorbă că, foarte frecvent, până şi mărturisirea individuală ajunge să-i irite pe mulţi duhovnici. Nu cer ei în predici, de atâtea ori, sinceritate la spovadă, pentru că, altfel, gestul mărturisirii capătă valoarea frecţiei la un picior de lemn?
În absenţa unor explicaţii raţionale ale unor asemenea, să zicem, sensibilităţi ancestrale ale umanităţii, putem propune ca întrebările cu caracter autoscopic să se pună uşor diferit: cât de deştept vă consideraţi sau la ce nivel de educaţie vă aflaţi? Veţi vedea că, în noile circumstanţe de autoanaliză, noi, oamenii, avem potenţial. Am fi în stare chiar să dăm recitaluri de remarcabilă modestie.
Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor şi decanul Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
