Caută 
1 MIN
„Ce Zorba, dom’le? S-au speriat babele, au luat-o la fugă când ăsta a început să se răstească la ele – Pós sas léne?, Pós íste? şi Kali tíhi!” Lui Larry ochii i se opriră – albi – într-un punct. Sări în picioare şi începu să strige, idiotic, în telefon: „Embrós! Embrós!”
Probabil că unii dintre dumneavoastră şi-l mai amintesc pe bonomul decan filolog Hank, despre care povesteam aici în urmă cu aproximativ un an. El devenise celebru prin neputinţa structurală de a spune nu imensei armate de nevoiaşi din sistemul universitar, proveniţi, cu precădere, din rândurile personalului administrativ. Ca atare, lumea ajunsese să-l tapeze, fără jenă, de bani pe acest St. Patrick al postmodernităţii academice româneşti. Vremea a trecut însă şi Hank a fost izbăvit de teroarea năpăstuiţilor sorţii printr-o abruptă (a se citi funeriană!) pensionare. Întâmplarea făcu, destul de bizar, ca Hank să fie înlocuit la cârma Facultăţii de Litere de un mai tânăr prieten al său, posesor, şi el, al unei porecle, cum să-i zic, exotice: Larry. Nickname-ul în cauză se lipise de personalitatea noului administrator chiar în intervalul de când îi debutase mandatul, motivul fiind o compulsie insolită, activată în însuşi exerciţiul decanal: individul avea impulsul de a rezolva absolut toate problemele care-i ieşeau (cu duiumul, se înţelege!) în cale. În unsprezece luni de decănie, se transformase într-un fel de om-orchestră. Era în continuă agitaţie, părea o mangustă în stare de strajă, cu privirea aţintită în zare şi cu nările dilatate enorm, adulmecând noi şi noi situaţii de criză. Un coleg mai ghiduş se gândi imediat că, într-o asemenea postură, tânărul lider devenea, mai degrabă decât decanul Facultăţii de Litere, motanul Facultăţii de Litere, o felină gata oricând să ţâşnească prosteşte la „vânarea” oricărei frunzuliţe mişcate de vânt. Cum englezii brevetaseră deja o funcţie motănească la cel mai înalt nivel (în Guvernul britanic!), i.e. poziţia de Chief Mouser, a fost ochestiune de timp până când literaţii jucăuşi au descoperit nume celebre din respectiva breaslă: Humphrey (destoinicul motan al epocii Thatcher) şi Larry (mâţa angajată sub regimul Cameron). L-au preferat pe pisicul contemporan lor, aşa încât decanul nostru a ajuns, în viziunea colegilor, Larry, „motanul” Facultăţii de Litere.
Se spărgea o ţeavă în Laboratorul fonetic, Larry începea să dea telefoane în dreapta şi stânga, ca un apucat. Venea nu ştiu ce hârtiuţă cu reclame academice, Larry alerga să-i informeze pe toţi. Îşi făcea cutare Bancă promovare de credite în Facultate, Larry se simţea obligat să participe şi să vorbească protocolar. Suna telefonul în birou, la 16.30, când Larry, epuizat, ieşea pe uşă, personajul se întorcea, resemnat, să răspundă. Toate, desigur, pe lângă problemele mari şi complicate ale Facultăţii, pe care Larry încerca să le rezolve, plenar, cu un stoicism aproape suspect. Într-o dimineaţă, celularul zbârnâi foarte strident. Larry deschise, ca de obicei, cu simţ de răspundere: „Domnul decan?” „Da.” „Sunt Petrache, de la Muzeul Literaturii Române din Vînturelu de Sus. Domnule decan, m-am retras în această minunată localitate pentru a restaura o veche casă a unui negustor grec (ce a stat prin zonă în secolul al XVIII-lea şi a făcut acte de caritate). Vreau să o inaugurez săptămâna viitoare – cu public din Vînturelu – şi aş dori să am şi o prelegere de calitate. Tema trebuie să fie adecvată cât de cât. Prin urmare, ne-am gândit la o conferinţă despre Nikos Kazantzakis, ţinută de un expert din Facultatea dumneavoastră. Va fi prezentă elita locală: preotul, învăţătorul, zootehnistul. Nu ne putem face de râs. Vă rog mult să rezolvaţi problema!” Cuvântul „rezolvaţi” îl tulbură pe Larry care, în transă cumva, se apucă să-şi caute colegii profesional tangenţiali – fie şi minimal – cu Zorba. Toţi pufneau în râs, auzind de Vînturelu, dar, observând seriozitatea decanului, îşi inventau rapid „situaţii” (a murit căţelul, pleacă bunica în Taiwan, se renovează blocul, cartierul a rămas fără apă etc.). Până şi profesorul Pişcu Breabăn, care avea faima de a vorbi pretutindeni, inclusiv la înmormântări, cu mare şi neostoită plăcere, pretinse, după un moment de gândire atentă, că nu-l ştie pe Kazantzakis.
Larry se apropia de capătul puterilor (mai ales că domnul Petrache din Vînturelu suna fără oprire!), când îl străfulgeră un gând salvator: Adelphos Aristokles, lectorul de neo-greacă, proaspăt sosit în România şi avid, neîndoios, de preumblări prin locuri pitoreşti. Decanul nu se înşelase. Aristokles primi cu bucurie ideea deplasării la Vînturelu, pentru a vorbi despre marele Nikos. Învăţă traseul (cu două trenuri şi un autobuz) şi dus a fost. Pentru puţină vreme, Larry trăi cu sentimentul datoriei împlinite. Apoi, uită povestea, întrucât apărură alte şi alte hărţuieli, un iureş al „soluţionărilor” multiple şi urgente. Când îi era lumea mai dragă, cu o mână pe telefonul fix şi cealaltă pe tastatura computerului, celularul lui Larry ţipă necruţător. Decanul lăsă fixul şi răspunse încordat. La capătul liniei se afla domnul Petrache cu o voce exasperată: „Ce aţi făcut, domn’ profesor, pe cine ne-aţi trimis?” „Păi, pe însuşi Zorba”, zise Larry cam derutat. „Ce Zorba, dom’le? S-au speriat babele, au luat-o la fugă când ăsta a început să se răstească la ele – Pós sas léne?, Pós íste? şi Kali tíhi!” Lui Larry ochii i se opriră – albi – într-un punct. Sări în picioare şi începu să strige, idiotic, în telefon: „Embrós! Embrós!” Ulterior, cu mâinile întinse în aer, ridică graţios piciorul, după gestica elaborată a lui Anthony Quinn, şi se puse să execute, de unul singur, prin birou, dansul lui Zorba. Nu observase că, din crăpătura uşii îl privea îndurerat fostul decan Hank (venit, pesemne, într-o vizită amicală). În mod clar, nici el nu se simţea prea bine. Împărţea hârtii de cincizeci de lei unui stol de femei în halate albe, ce şuşoteau ameninţător, înconjurîndu-l: „Dă-ş mie! Dă-ş mie!”
Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor şi decanul Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
