Regionalisme # 2

Facem această precizare date fiind incriminări, surprinzătoare, dintr-un comentariu pe marginea articolului nostru precedent, semnat de Dorin L., căruia i se pare că, punând sub semnul ȋntrebării supralicitarea fonetismelor regionale în cântece din registrul grav al liricii populare, am avut intenţia de „a batjocori” şi de „a umili mereu vorba moldovenească”. Nu insistăm asupra fondului problemei, inadecvarea; câteva precizări am formulat în răspunsul adresat direct contestatarului nostru, contând pe dreapta judecată.

* Umilirea, într-un anumit mod, poate fi pusă în discuţie dacă avem în vedere faptul că, plasându-se, în public, indiferent de conţinut şi de registru, într-o perpetuă postură de inferioritate lingvistică prin pronunţia regională, cântăreţe pe care le preţuim dau impresia de histrionism: „aşa le place celor care ne ascultă, la asta se aşteaptă de la noi; să facem frumos pentru dumnealor!”. Ne propusesem deja o sumară comparaţie cu produse ale altor spaţii artistice, ale unor dialectofoni (la bază) care, măcar aparent, nu se prea sinchisesc de ceea ce „dă bine” la public. Nu exagerăm: ne-regăţenii, în general, motivat istoric, au mai puţin conştiinţa unei confruntări cu norma literară, sunt mai puţin mimetici lingvistic decât moldovenii, cei mai sensibili, în bine şi în rău, la mărcile locale din vorbirea lor.

* Conştiinţa individualităţii şi valorii regionale a maramureşenilor, transilvănenilor şi bănăţenilor irumpe, spontan, din atitudine şi din vorbire (bănăţenii ştiu că-s „fruncea”!). Nu că graiurile lor n-ar avea destule trăsături dialectale, dar cântecele lor autentice, selectate de repertoriul naţional, transmit doar semnalul apartenenţei la un spaţiu lingvistic: „Cine n-are dor pă vale/ Nu şti luna când răsare/ Nici noaptea câtu-i dă mare”; sau: „Cât îi Maramurăşu/ Nu-i cocon ca eu şi tu/ Nici oraş ca Sighetu” (maestoso!); „Munţîlor cu piatră sacă/ Lăsaţ turmele să treacă”; „Trandafir cu creanga-n apă/ Spune-i cucului să tacă,/ Să nu cânce-aşa frumos,/ Că mi-i bagea mânios”; ori: „Păsărică cu cunună/ Nu cânta sara pe lună/ C-a mea inimă nu-i bună”.

Fireşte, în toate cazurile, este vorba de percepţia proprie şi nu ne referim, nici aici şi nici acum, la cântece de joc, cu strigături, din orice zonă: ce-i al lor i-al lor!

* Valahilor li se poate recunoaşte, fără nicio îndoială, tactul şi gustul de a fi renunţat în cântece, sistematic, la fonetismul dialectal, şi nu numai în doine, dar şi, ca regulă, chiar în cântece satirice sau de petrecere. Devenind emblematici pentru arta populară şi cultivaţi ca atare, cântăreţii şi mai ales cântăreţele din această zonă s-au impus, şi prin aderenţă la public, ca adevărate vedete. Nu găsim (decât rar) câte vreun dă sau pă, ori câte vreun dân şi pân, nici dupe sau grije, şi nici „ei zice că…” în producţiile autentic folclorice interpretate de Ileana Sărăroiu, Irina Loghin, Maria Dragomiroiu sau Benone Sinulescu (Maria Lătăreţu erea din Gorji, dar, în sfârşit, ca să nu rămânem datori, găsim destulă culoare regionalǎ şi destulǎ coloraturǎ locală în interpretările celor prezenţi în albume de „Lăutărească veche”, virtuozi în aşa-numita „muzică urbană – de mahala”, de tipul Gabi Luncă ori Fărămiţă Lambru).

Moderaţia lingvistică şi tactul interpretării explică, probabil, faptul că repertoriul de muzică populară muntenească, dar şi ardelenească, poate fi preluat, firesc, şi de interpreţi din alte areale etnofolclorice, pe când textele prea ghiduşe fonetic, ale bucovinencelor de exemplu, rămân de… uz intern, cel mult doar ca „modele” pentru alte moldovence.

* Talentul, nu capacitatea mimetică exagerată, este hotărâtor şi pentru reuşita în interpretarea unor piese de teatru reflectând diferite zone dialectale; bucureşteanca Draga Olteanu-Matei poate fi, adecvat (deci credibil), şi Chiriţa, dar şi Veta, consoarta lui Nea Mărin; aşadar este vorba despre disponibilităţile actorului, de arta lui de a prelua un stil şi de a ne transmite, selectiv, o imagine.

* Credo-ul regionalist, de oricât de îndreptăţită politică lingvistică, nu se potriveşte pentru interpretarea stilistică, cu ignorarea unor exigenţe ale conceptului (totuşi!) de „autonomie a esteticului”, după cum nu se potriveşte nici pentru evaluarea din perspectiva pragmaticului; altfel, în ambele situaţii, putem uşor cădea cel puţin în păcatul care în logică se numeşte „ignoratio elenki”. Iar cine încă nu ne crede ce-ar fi să-l audă şi să-l asculte pe talentatul şi cultivatul maramureşean Grigore Leşe cum doineşte chiar despre Bucovina, care a descoperit şi prin Ţara Lǎpuşului un nume foarte frumos, anume Maria, şi de la care se poate lua şi recomandarea „să cântăm puţin şi bine”!

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Publicitate și alte recomandări video