Românii vor deveni nişte împieliţaţi

* E toamnă, aşadar multe oraşe s-au îmbrăcat în straie de sărbătoare, cum s-ar spune. Straie groase de sărbătoare, dacă ne gândim la cât ţin toate manifestările astea. Peste tot este veselie, iar unde e veselie, e şi pielărie! În această perioadă a fiecărui an vrednicii meşteri pielari, cojocari, curelari, căciulari, gecari, vestari, bundiţari etc. vin să-şi prezinte şi să-şi vândă în târguri produsele. E aglomeraţie, înghesuială, hărmălaie şi parfum de oaie, de la piei, sau damf de năduşeală, de la unii care tocmai se pregătesc să probeze. Ne aflăm şi noi printre oameni pentru a sta de vorbă cu unul, cu altul, pentru a afla care sunt necazurile şi bucuriile lor:

                                                        *         *         *

– Bună ziua. De câteva minute bune vă tot învârtiţi pe aici: vreţi să cumpăraţi o haină din piele?

– Minutele astea, de care zici matale, nu-s chiar bune…

– De ce? Ce faceţi, ca să spuneţi asta?

– Fac pe mine.

– Şi nu vă daţi dus, nu vă vine să plecaţi, la câte lucruri frumoase sunt, nu?

– Aici stau aşa, anume ca să mă gândesc la altele. Am fost la toaletă, era ocupat, coadă, bilete cu numere de ordine. Ca la doctor. Mi-ar veni rândul peste un ceas.

– Şi mai rezistaţi?

– 20 de minute.

– Păi, de ce mai staţi? Plecaţi acasă, ce mai aşteptaţi aici?

– Aştept să se elibereze cabina de probă din spate, să intru acolo singur, doar eu şi cu cojoacele astea cinci, să le probez…

– Vreţi să cumpăraţi unul?

– Matale n-ai înţeles nimic, nu? Vrei să-ţi fac şi un desen pe tema asta?

– De ce nu? Iată, vă dau de la mine un pix şi o foaie de hârtie…

– Pixul ţine-l, eu iau hârtia şi intru, că s-a eliberat cabina de probă!

                                                        *         *         *

Simpaticul nostru interlocutor a dispărut în cabină, cu cojoacele în cârcă şi faţa luminată de satisfacţie, deşi n-am înţeles de ce. Este timpul să vorbim şi cu unul dintre cei situaţi de cealaltă parte a tarabei, un producător venit să vândă obiecte din piele. Prezentaţi-vă, vă rog:

– Eu mă numesc Pielaru Geo şi vând piei.

– E o predestinare a numelui, vindeţi piele şi vă numiţi Pielaru. Ce frumos!

– Aşa se obişnuieşte la noi în sat, să le spui oamenilor după ocupaţie.

– Cum adică? Daţi-mi, vă rog, câteva exemple.

– Păi, eu, cu pielea, că e meşteşug din tată-n fiu, mi-au zis Pielaru. Preotul din sat e dl. Popa, care îl are ajutor pe domnul Dascălu. Mai sunt Văcaru şi Ciobanu, care sunt unul văcar, celălalt cioban, apoi Meşteru, Cosaşu, Lăutaru, Porcaru, Poştaşu, Cârciumaru, Primaru, Hoţu, Violatoru…

– Vreţi să spuneţi că unul e hoţ, iar celălalt este violator?

– Din fericire, avem în sat şi domnii Poliţistu şi Paznicu.

– Vă numiţi Pielaru şi faceţi articole din piele, cojoace, căciuli, curele, nu?

– Nu! De alea se ocupă domnii Cojocaru, Blănaru, Căciulescu şi Curelaru. Avem nişte legi nescrise în branşă, nu ne putem băga pe domeniul altuia. Matale v-aţi repara maşina la un meşter numit Croitoru sau Ospătaru? Păi, nu! Dacă e boţită, mergeţi la domnul Tinichigiu sau Tăblaru, logic!

– Eu am dat-o la un domn, Ionescu, şi mi-a făcut-o.

– Să vă feriţi de ăştia, cu nume care nu semnifică nimic! Oameni care n-au vrut să înveţe meserie, ascultaţi ce vă spun!

– Totuşi, ce vindeţi aici, de fapt?

– E simplu: eu, Pielaru, vând piei, pe care le-am luat de la domnul Tăbăcaru, care şi el le are de la domnul Casapu Vasile, care le-a cumpărat de la Ciobanu Petre. De la mine le cumpără, de exemplu, nea Curelaru, dacă e piele bună de curele, şi le duce la domnul Sulea, să le facă găuri…

– N-am înţeles mare lucru, dar eu, dacă vreau, pot să cumpăr o piele? – Matale îţi vând, că eşti băiet simpatic. Da’ la ce-ţi trebuie?