Secretul insuccesului

Un insucces reuşit îţi dă o satisfacţie aproape la fel de mare ca şi un succes deplin, oferindu-ţi liniştea faptului că nu mai aveai nimic de făcut, totul a fost fără greşeală, responsabilitatea ta este zero: cărămida ţi-a căzut fix în cap, pumnul a nimerit exact în ochi, roata maşinii tocmai în groapa din stradă, piatra din mâncare în măseaua stricată…

Nu foarte mulţi sunt cei capabili de un insucces grandios. Ca şi la reversul său pozitiv, succesul, reţeta insuccesului cere inteligenţă, creativitate, abnegaţie, persistenţă. şi organizare, nu în ultimul rând, îţi trebuie organizare. Paradoxal, nu?

Un insucces perfect are în spate un plan foarte bine pus la punct al forţelor fizice şi spirituale care trebuie orchestrate cu mână de maestru. În faţa unei astfel de „reuşite” nu poţi decât să te înclini cu respect şi admiraţie.

Unui avion uriaş, de pildă, îi trebuie o scânteie la locul şi în momentul potrivit pentru a exploda şi a se prăbuşi. Poţi veni cu o armă de calibru mare, cu o bombă uriaşă, cu o schemă foarte bine pusă la punct: dacă acestea toate nu sunt direcţionate, plasate acolo unde trebuie, după o informare adecvată şi minuţioasă, nu poţi realiza niciodată o prăbuşire fără cusur.

Cum poţi numi o acţiune precum cea din 11 septembrie din New York? Un succes al teroriştilor sau un insucces al autorităţilor americane care nu au putut opri acest dezastru? Eu cred că e mai degrabă un insucces la scară mare, unul organizat foarte bine.

La un moment dat, în timpul unei discuţii absolut inocente şi amicale despre copii cu o femeie însărcinată, m-am aflat în situaţia perfect absurdă, penibilă şi demnă de un serial Seinfeld, de a stropi din greşeală pe interlocutoarea mea cu scuipat în urma pronunţării unei consoane explozive de neevitat. Pur şi simplu picătura rebelă a ţâşnit dintre dinţii mei şi s-a oprit exact pe nasul femeii. Amândoi am observat, dar, dată fiind imprevizibilitatea unei asemenea situaţii şi a lipsei de pregătire a oricui pentru a reacţiona la aşa ceva, am continuat discuţia ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Acest mic insucces, implică de fapt un cumul de întâmplări şi forţe fizice absolute şi imbatabile care, în totalitatea lor direcţionată într-un singur punct, a dus inevitabil la insuccesul pomenit.

Şi totuşi, chiar şi aşa reuşit cum a fost, incidentul s-a poziţionat departe de unul magistral. M-aş fi putut afla în aceeaşi situaţie în faţa unei personalităţi mondiale, în cel mai glorios momental vieţii mele, la decernarea premiului Nobel, la rostirea unui discurs în faţa reginei Angliei sau împăratului Japoniei. Sau în situaţia în care de buna mea manifestare depindea soarta umanităţii: în faţa preşedintelui Putin, de exemplu, care s-ar fi găsitpe punctul de a apăsa butonul roşu al bombei atomice. Am ratat, dar sper că voi mai avea şansa unei revanşe…

Deunăzi, altă întâmplare. Aflându-mă la volanul propriei maşini, m-am pomenit în pragul unui insucces aproape de catastrofă. Din fericire, întreaga operaţiune a suferit unele imperfecţiuni care nu au dus la finalitatea „scontată”. Eram în mijlocul unei curbe strânse, cu o viteză medie spre mare şi, din senin, mi-a venit ideea de a-mi lua ochelarii de soare, poziţionaţi în spatele volanului, unde sunt ceasurile de bord, pentru a mi-i pune la ochi, lumina amiezii provocându-mi unele insatisfacţii. Ei bine, acea conjunctură era ideală pentru un accident perfect, imposibil de anticipat, fără drept de replică din parte-mi. În timp ce bâjbâiam după ochelari, cu ochii în curbă, am fost nevoit să întorc volanul pentru a îndrepta maşina, şi, ce credeţi, volanul s-a blocat în nimic altceva decât propria mână, aflată intrusiv în cel mai nepotrivit loc. Instantaneul era cam aşa: maşina în curbă, volanul întors pentru viraj, mâna mea căutând ochelarii prin gaura volanului şi, în sfârşit, intenţia mea, nevoia de altfel vitală, de a întoarce volanul la loc pentru a ieşi din viraj, a mă redresa şi a-mi continua viaţa în carne şi oase. Au urmat câteva fracţiuni de secundă de luptă cu propriul membru superior, prins ca într-o capcană pentru iepuri de volanul care nu putea la rândul lui să se învârtă din aceeaşi cauză, cu groaza iminenţei ciocnirii de gard sau intrării pe contrasens. Şi aici intervine imperfecţiunea, acel ceva care nu merge şi duce la eşecul reuşitei insuccesului: piciorul meu drept care a apăsat pe frână oprind maşina în ultimul moment. Altă ratare…

Sunt multe alte reţete ale insuccesului deplin. Sunt intrigat de faptul că nimeni nu a scos o carte cu “30 de secrete ale insuccesului în afaceri”, sau “Cum să ai insucces deplin în dragoste” sau “Insuccesul garantat în relaţia cu şeful” ş.a.m.d. Nu vom afla din această cauză niciodată metodele total greşite care nu vor duce în veci la slăbire în 30 de zile, la stoparea căderii părului într-o săptămână ori la înrăutăţirea potenţei masculine…

Stadiul nedorit al unui insucces care, din păcate, este şi cel mai frecvent, este cel intermediar, de insucces mediocru. Pentru o viaţă trăită frumos trebuie să tindem mereu spre perfecţiune, chiar şi în nereuşită. Jumătate de insucces este la fel de frustrantă ca locul doi sau trei de pe podium. Pentru că un insucces reuşit îţi dă o satisfacţie aproape la fel de mare ca şi un succes deplin, oferindu-ţi liniştea faptului că nu mai aveai nimic de făcut, totul a fost fără greşeală, responsabilitatea ta este zero: cărămida ţi-a căzut fix în cap, pumnul a nimerit exact în ochi, roata maşinii tocmai în groapa din stradă, piatra din mâncare în măseaua stricată etc.

Pe de altă parte, dacă vrei să ai succes, trebuie foarte bine să ştii cum să gestionezi insuccesul, să fii un stăpân deplin al amândurora. Să ştii, din propria experienţă, cum este să fii martorul direct al propriei imperfecţiuni desăvârşite.

Publicitate și alte recomandări video