State de vânzare

În secolul XX am trăit cu toţii prima parte din coşmarul fiecărui liberal clasic: invadarea fără precedent în istorie a lumii private de către cea publică. Confiscarea activităţii economice de către stat (sau cel puţin intruziunea masivă a statului în economie), politicile de „organizare a timpului liber”, transformarea „raţiunii de stat” în singurul tip admisibil de raţiune, toate aceste fenomene (şi altele de acelaşi tip) exprimă fără echivoc intenţia de a anula spaţiul privat.

De la o vreme însă (înclin să cred că de prin anii ’80 ai secolului trecut), începem să fim martorii unei tendinţe de sens contrar, şi anume privatizarea spaţiului public. Un simptom foarte răspândit al acestei tendinţe îl constituie transformarea cetăţeanului în simplu „contribuabil”. „Sunt contribuabil”, spune mama nemulţumită de nivelul alocaţiei; „sunt contribuabil”, repetă întreprinzătorul nemulţumit de „concurenţa neloială” din partea confraţilor săi din alte ţări; „am fost contribuabili”, adaugă pensionarul şi şomerul, nemulţumiţi la rândul lor de asistenţa financiară pe care o primesc; până şi bugetarii îşi întemeiază revendicările pe faptul că sunt contribuabili.

Fenomenul este atât de răspândit încât nu mai poate fi ignorat. Oamenii consideră astăzi că drepturile lor personale (reale sau imaginare) derivă din aceea că sunt contribuabili. Dar asta presupune că ei înţeleg relaţia cu autorităţile publice – şi, în general, cu tot ce înseamnă „spaţiu public” – sub forma unui schimb comercial: eu plătesc, dar mă aştept să primesc ceva în schimb, altfel mă simt înşelat. E ca şi cum, plătind impozite, oamenii ar intra într-un raport comercial cu statul pe teritoriul căruia trăiesc. Pe scurt, autorităţile publice sunt privite la fel ca orice furnizor privat de bunuri şi servicii – ba chiar mai rău, de vreme ce statul, nefiind o entitate comercială, nu poate satisface „dorinţele consumatorilor” la fel de bine ca un agent privat.

Vechea înţelepciune a cetăţeniei a dispărut cu desăvârşire, ca prin farmec. Faptul de a fi cetăţean – şi, în această calitate, locuitor al spaţiului public – a devenit perfect neinteligibil. Spre deosebire de contribuabil, cetăţeanul înţelegea că este locuitor al unui „polis” şi că acest simplu fapt are consecinţe benefice pentru el. În consecinţă, se considera responsabil pentru „binele public”, veghea la ţinuta şi la conduita sa publică: pe scurt, ştia să fie „acasă” în ambele lumi.

Pentru noi, cei de azi, binele public e, în cel mai fericit caz, o minciună pioasă. Şi totuşi, acest bine public a fost considerat, secole de-a rândul, pe cât de real, pe atât de uşor de înţeles. El însemna pacea externă (sau cel puţin evitarea războaielor defensive) şi pacea internă (obţinută prin bună rânduială). În termeni negativi, asta însemna să nu fii cucerit şi să nu trăieşti sub tiranie. Ce poate fi mai limpede decât asta?

Este evident că menţinerea acestui bine presupunea costuri – deci obligaţii din partea cetăţenilor (cum de fapt presupune şi astăzi). Este iarăşi evident că mijloacele necesare menţinerii binelui public diferă în funcţie de circumstanţele istorice schimbătoare, astfel că e mereu nevoie de o dezbatere cu privire la ele. Politica era, mai presus de orice, arta de a identifica şi de a folosi mijloacele potrivite pentru menţinerea binelui public într-un context dat. Iar cetăţenia era garantul că aceste mijloace nu sunt folosite abuziv sau excesiv.

Sper să fi făcut limpede deosebirea uriaşă care există între „cetăţean” şi „contribuabil”. Contribuabilul doreşte pentru sine bunuri şi servicii în schimbul banilor săi (iar cantitatea acestor bunuri şi servicii să fie proporţională cu „contribuţia” sa, care de fapt nu e nimic altceva decât o plată). Cetăţeanul, în schimb, este cel care îşi asumă obligaţia de a contribui la menţinerea binelui public (şi ale cărui drepturi în spaţiul public derivă tocmai din asumarea acestei obligaţii).

Astăzi însă, aşa cum spuneam, am ajuns să fim cu totul străini de „limbajul” cetăţeniei. Politicienii înşişi au ajuns să se raporteze la noi ca la nişte contribuabili şi să acţioneze în consecinţă. Ei nu mai fac propriu-zis politică, ci s-au transformat după chipul şi asemănarea agenţilor de vânzări. Formula magică a zilei este „marketingul politic”. Dar astfel raporturile dintre ei şi noi s-au schimbat radical, ajungând să semene tot mai mult cu raporturile dintre patroni şi clienţi din Roma antică. În calitate de furnizori de servicii, au devenit indispensabili consumatorilor – şi, cum oferta e de tip monopolist, „contribuabilii” sunt practic clienţi captivi ai politicienilor de tip nou.

Contribuabilului-consumator îi corespunde politicianul-antreprenor, al cărui rost e „să livreze”. Dar, aşa cum ştie orice vânzător, consumatorul este prin definiţie capricios. Iar satisfacerea tuturor acestor capricii transformă polis-ul într-un haos care devine de la o zi la alta mai puţin suportabil.

Înţelepciunea tradiţională ne avertizează că, ori de câte ori lumile nu mai coexistă, ci sunt în conflict, rezultatul e haosul, distrugerea, moartea. Încercarea de simplificare a naturii necesar duale a omului – fie prin extirparea spaţiului privat, fie prin privatizarea celui public – nu poate aşadar să aibă ca efect decât desfigurarea binelui şi a libertăţii. Coşmarul liberalilor clasici nu a luat sfârşit.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist