Tecău şi Mergea, prin oglinda Tamisei

În aceste zile se desfăşoară la Gent finala Cupei Davis, între echipele Belgiei şi Marii Britanii. Şi pentru aceasta, vă cer scuze boieri cititori Dumneavoastră, că am să scriu acest text mai mult la persoana întâi, mai ales că – vai mie – mă simt ruşinat că în multe sporturi sunt un vajnic suporter al britanicilor. Îmi place de Andy Murray, îl admir pe Mohamed Farah (chiar dacă are rădăcini somaleze), ţin foarte mult la Jessica Ennis-Hill şi sunt suporterul necondiţionat al oricărei echipe engleze când joacă împotriva marilor vedete ale conglomeratelor construite pe purcoaie de bani de la Madrid sau Barcelona. Iată de ce, deşi majoritatea ţine cu Belgia – perfect întemeiat, doar e vorba de cel mai slab – sper ca cel mai tare să câştige, adică United Kingdom.

Bun, şi ce-i cu asta? Este cumva vreun subiect de editorial anglofilia dumitale, to’arăşe ziarist? Nici vorbă, însă ideea mi-a venit de la un mesaj primit pe facebook de la un prieten stabilit de aproape un deceniu în capitala Engliterei. Deci, un cetăţean din diaspora, parte a naţiunii care a influenţat atât de spectaculos destinul României cu un an în urmă. Acest prieten, înfrăţit cu Bahluiul şi Tamisa, mi-a scris că a căutat, luni dimineaţa, în "The Sun" informaţii despre finala 50% românească de dublu a "Turneului Campionilor" desfăşurat la Londra. Pentru cei care nu cunosc, în Marea Britanie, ca şi în mare parte din USA, nu există cotidiane de sport, evenimentele de acest gen fiind incluse în sumarul ziarelor generaliste. "The Sun" are o oarecare popularitate printre cititorii de nivel mediu din UK din trei motive: în primul rând este un tabloid de can-can (ca să nu spunem bârfă), în al doilea rând este ieftin "ca braga", deci accesibil englezului obişnuit, dar şi imigrantului şi, în al treilea rând, are un spaţiu important adresat sportului. Or, amicul meu londonez a răsfoit toate paginile de sport, a văzut materiale ample de la meciurile din Premier League şi nu numai, reportaje cu Andy Murray după eliminarea de la simplu şi dublu, ceva sumar despre finala de simplu dintre Djokovic şi Federer. Cât despre Tecău şi Mergea, vorba imigrantului "nothing at all", adică zero absolut. Aş fi vrut să-l sfătuiesc pe amicul să citească un ziar mai serios ("The Guardian", de exemplu), dar m-am gândit că n-ar fi găsit ceva pe inima lui. Concluzia e fixată în cuie: noi, românii, suntem paria Europei, nu ne bagă nimeni în seamă şi bine ar fi, to’arăşe ziarist, să nu mai scrii nimic de încrezutul ăla de Murray şi ceilalţi, ca să vadă şi urmaşii colonialiştilor englezi ce înseamnă mândria de a fi român.

Hai să vedem, totuşi, despre ce e vorba: în primul rând de dublu, o probă de tenis pe nedrept coborâtă la rangul de cenuşăreasă. Nici americanii nu se omoară cu atenţia către dublu, deşi au coşcogemite Bryans, în condiţiile în care de la Andy Roddick nu s-a mai pomenit campion yankeu la simplu. În al doilea rând, hai să ne imaginăm un "Turneu al Campioanelor" la Bucureşti, cu Simona Halep (vaaaai!) eliminată din grupe. Ce ar fi beneficiat de prim-plan în presa românească de după eveniment, cauzele eşecului Simonei sau finala de dublu între Black/ Raymond şi Hlavackova/ Hradecka? Apoi, trebuie să ne amintim că englezii sunt englezi, francezii sunt francezi, dar şi românii sunt români. La noi, dezvoltarea sportului a ajuns atât de jos, încât s-a transformat în involuţie: orice succes gen finala de la Londra arată ca o performanţă istorică. Englezii n-ar fi scos prea multe flăcări pe nări nici dacă în finală s-ar fi aflat, în locul oricărui cuplu semiromânesc, Jamie Murray, d’apoi…

Concluzia? Pentru sportul românesc, finala de la Londra este un eveniment uriaş. Însă numai faptul că acest meci între Tecău şi Mergea este atât de uriaş arată cât de jos a ajuns sportul românesc. Polonezii au avut întotdeauna mari jucători de dublu, dar acest lucru n-a urnit planeta din loc, iar un jucător ca sârbul Nenad Zimonjic este printre cei mai buni dubleuri din lume, chiar dacă se apropie de 50 de ani. Toată stima pentu Horia Tecău şi Florin Mergea, însă la scară mondială, finala 50% românească de la Londra nu înseamnă prea mult. Şi tare mă tem că scara britanică este mai aproape de scara mondială decât a noastră!

Publicitate și alte recomandări video