Tulburări de adaptare

Protestul artistic şocant al regizorului Alexandru Solomon faţă de vizita patriarhului Kiril la Bucureşti s-a încheiat cu un verdict necruţător al specialiştilor în psihiatrie. Pentru cei care nu ştiu, regizorul, purtând un colier cu fotografii cu Putin, Dragnea, patriarhii Kiril şi Daniel, a fost săltat de jandarmi imediat ce şi-a tăiat palma stângă şi a aruncat bani în curtea Patriarhiei. Solomon a fost „provocat” să poarte o discuţie filosofică despre „normalitate”. Un jandarm i-a dat dat jos colierul de imagini, cerându-i să-şi ţină mâinile pe lângă corp, fiindcă nu e „normal”, „este nefiresc” şi că „nu se simte în siguranţă”. Investigat ore în şir de psihiatrii, diagnosticul a fost necruţător: cetăţeanul Solomon are „tulburări de adaptare”.

De regulă, dizidenţii şi contestatarii sunt trataţi ca „devianţi” şi „anormali” de regimurile cu înclinaţii autoritare. Ştampila psihiatrică îi omologhează brutal drept nebuni în ochii publicului şi le aneantizează/ ridiculizează conţinutul protestului. Cetăţeni precum Solomon au o piele de batracian mai sensibilă şi nu reacţionează corespunzător la „sindromul broaştei fierte”. Îşi dau seama mai repede când temperatura mediului în care sunt băgaţi este schimbată şi nu se lasă „adaptaţi”.

În fond, despre ce „adaptare” vorbim? La o nouă ordine politică, ideologică care se instalează insidioasă, nestăvilită, dizolvând valori, legi, demnitatea umană, reabilitând trecutul comunist şi ştergând infracţiunile din Codul Penal.

Care ar fi noua realitate la care trebuie să ne „adaptăm”? Ea ar fi inaugurată, de exemplu, cu un chef în cinstea zilei de naştere a primului infractor al ţării, Liviu Dragnea, fixat chiar în ziua comemorării morţilor de la „Colectiv”. Ca o demonstraţie de dispreţ, dezumanizare şi mancurtizare publică pe care să o încuviinţăm tăcuţi.

Ar continua cu referendumuri absurde pe care să le considerăm „normale”. O ţară în care femeile, cotonogite de soţi prin tradiţie, ar trebui să devină activiste ale „coaliţiei pentru familie” şi încurajate politic să modeleze şi să intoxice cu pseudo-subiecte de dezbatere agenda naţională.

Ce trebuie să ştim în viitor? Că trebuie să ne re-rescriem istoria. Copiii din flori ai lui Stalin au venit să ne spună că nu-i nicio diferenţă între lumea democratică şi dictaturile criminale. Prin urmare, rezistenţa din munţi nu a fost împotriva regimului comunist, ci, crimă de stat!, a slăbit capacitatea de apărare a ţării. Astfel, urmaşii lui Iulian Vlad, ctitorul Securităţii ceauşiste, ne spun că trebuie să ne adaptăm unei realităţi în care Occidentul este zilnic demonizat, Europa etichetată o platformă de interese anti-naţionale, ambasadorii lumii libere sunt somaţi să plece, iar valorile lumii libere sunt contestate de grupuri vocale de tradiţionalişti mustind de dughinism.

Momentul e ales: postul oficial al BOR, Trinitas TV, prezintă oprimarea greco-catolicilor sub comunism, la ordinul sovieticilor, drept „tămăduire”. Aşadar, o ţară în care minorităţile religioase, sexuale, politice sau artistice sunt tratate ca „deviante” şi oricând suspectate că dezvoltă nişte „tulburări de adaptare” la noua ordine internă a societăţii.

Realitatea la care ar trebui să ne adaptăm înseamnă expectativa totală în faţa valului de privilegii şi imunităţi ale potentaţilor zilei, pentru care nu mai există conflict de interese, iar prejudiciul abuzului în serviciu urmează să fie redus la nivelul unei amenzi de circulaţie. În care există ministere paralele, conduse neoficial de oameni cărora legile încă nu le permit să devină titulari pe funcţii, fiindcă sunt anchetaţi pentru corupţie. O realitate în care impostori, nepoţi, amante sau soţii de la partid colonizează instituţiile publice într-un păienjeniş care parazitează complet statul, distrugând orice criteriu de profesionalism şi competenţă.

Ar trebui să fim complici cu realitatea faptului că se fac legi cu prioritate pentru eliberarea violatorilor, criminalilor şi tâlharilor. Şi să ne resemnăm cu ideea că nimeni nu mai vrea să muncească pentru că există ajutoare sociale. Că avem miniştri ai Educaţiei semianalfabeţi, că greu mai găseşti vreun demnitar care şi-a făcut studiile în mod real ori unul care să nu fi plagiat şi să nu fi fost promovat. Să ne adaptăm la realitatea că profesori fără cunoştinţe suficiente să treacă un examen ajung să predea elevilor fiindcă au cunoştinţe politice. În fine, să ne împăcăm cu realitatea manualului unic.

O realitate în care afli de la TV că veniturile cresc, dar matematic scad, că puterea de cumpărare a urcat la cer, dar se ascunde că inflaţia a mâncat-o. Că ne obişnuim cu măsuri economice şi a revoluţii fiscale luate pe picior noaptea, după şpriţ.

Deocamdată, inconfortul general e resimţit de tot mai puţini: cei care au ieşit în stradă la „Colectiv”, cei care au protestat împotriva ordonanţei 13, de miile de magistraţi ce protestează împotriva legilor justiţiei, de zeci mii de oameni de afaceri bulversaţi de revoluţii fiscale ori de artişti atinşi de un vortex nimicitor. Dar e prea puţin ca realitatea să fie schimbată.

Întrebarea este dramatică: am trecut de punctul în care nu mai este posibilă o revenire? Am devenit, în majoritate, sociopaţii desăvârşiţi, insensibili la nedreptate, hoţie, mizerie umană, crimă şi minciună? Ne-am adaptat?

Publicitate și alte recomandări video