Un ctitor de proiecte: Gh. Asachi (II)

Având în vedere rolul decisiv pe care l-a jucat în construcţia şcolară din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se cuvine să facem câteva precizări utile pentru înţelegerea personalităţii lui Asachi şi a impactului acţiunilor sale în istoria noastră. Efigia cărturarului se detaşează între contemporanii săi, chiar şi într-o epocă a marilor iniţiative de regenerare naţională. Născut la Herţa, în 1788, tânărul Asachi şi-a urmat tatăl în capitala Galiţiei austriece, Leopol, unde a învăţat limbile polonă, latină şi germană, iar în 1804, conform autobiografiei sale, a obţinut, la doar 17 ani, “gradul de Doctor în filosofie”, pe lângă diplomele de inginer şi arhitect. Memoria i-a jucat feste, se pare, autorului ajuns la vârsta senectuţii, cercetătorii demonstrând că acest fapt nu s-a întâmplat la Leopol, ci la Viena, mai târziu.

La Universitatea din Viena, unde a ajuns în 1805, a făcut studii de matematici cu astronomul Burg, dar şi de pictură, până în anul 1809, când şi-a continuat studiile de arheologie şi limbă italiană, la Roma.

Întors la Iaşi, tânărul care acumulase o cultură vastă, constata că domnitorul Scarlat Calimachi, ce se înconjurase doar de fanarioţi, dispreţuia “tot sentimentul de naţionalitate română”, el văzându-se astfel “străin în patria sa”. Cum era de aşteptat, toate dregătoriile erau deţinute de greci, cu excepţia uneia singure “aceea de hotărnicii de moşii”, care cerea “nu numai cunoştinţa limbei române, ci încă şi descifrarea vechilor documente”, materie în care grecii nu aveau competenţă. Folosindu-se de acest pretext, el obţine de la domnitor, în anul 1813, aprobarea înfiinţării unui “clas de inginerie” şi titularizarea sa ca “profesor ştiinţei teoretico-practice al artei de inginer”^. Aşadar, desele procese din Moldova pentru delimitarea moşiilor boiereşti, mânăstireşti şi răzăşeşti, care reclamau ingineri hotarnici, cunoscători ai limbii “vechilor documente şi a vechilor pravile”, l-au înduplecat pe domnitor să primească propunerea lui Asachi de a ţine un curs de inginerie şi hotărnicie, întărind-o prin “luminata ţidulă domnescă din 15 nov. 1813”. Colegiul grecesc “care considera acest studiu mai curând o meserie nu puse nici o piedică, ca el să se ţină, chiar în clădirea sa, în timp ce perspectivele ce le deschidea acest gen nou de carieră popula curând clasa cu un mare număr de fii de boieri, între care se afla şi fiul domnitorului”. S-a ajuns astfel în situaţia ca, în chiar sânul şcolii greceşti, la Academia domnească de la Mitropolia din Iaşi, Gh. Asachi “întâia oară a paradosit în limba naţională la anul 1814, un curs de matematică teoretică cu aplicaţie practică în geodezie şi arhitectură”. Cursul s-a ţinut la Academia domnească, aşa cum întăresc majoritatea cercetătorilor şi nu la Trei Ierarhi, precum cred unii, din motivul simplu că această din urmă şcoală se desfiinţase. Gh. Asachi a predat aici practic toate cursurile: algebră, trigonometrie, geometrie, mecanică, hidraulică, optică, astronomie, cosmologie, psihologie şi etică.

Chiar de la început, aşa cum era de aşteptat, având în vedere orgoliile nemăsurate ale noului director al Academiei domneşti, grecul Dimitrios Panaiotachi Gobdelas, profesorul Asachi a intrat în conflict cu acesta. Aşa cum mărturiseşte el însuşi, noul director a cerut “să se cureţe şcoala de aşa zisele ştiinţe moldoveneşti”, iar “Moldoveanul să fie strămutat la şcoala lui Moldovenească de la Socola în loc… de aş bea cafeaua în biblioteca elinească, unde nu înţelege nici titlul cărţilor; să predeie acolo popilor, dacă poate preda cineva în săraca limbă a pământenilor şi dacă un inginer practic ce n-are habar de filosofie e în stare să creeze termini abstracţi necesari”. Aceste acuzaţii nedrepte îi erau aduse celui care studiase la Lemberg, Viena şi Roma, cunoştea limbile polonă, rusă, latină, germană, italiană, franceză şi engleză. (E drept, nu şi neogreaca, adică limba de predare de la Academia domnească din Iaşi). Pe scurt, aşa cum avea să conchidă şi Nicolae Iorga “nu era pe vremea aceea român care să ştie atâtea lucruri ca dânsul”.

Asachi realiza o breşă importantă în sistemul de învăţământ din epocă, dovedind, la examenul de absolvire din iunie 1818 că “paradosirea învăţăturilor înalte în limba românească constitue un metod mai lesnicios” decât în limba greacă, iar “cunoştinţele pozitive”de inginerie “sunt mai folositoare decât arta scandării în limba greacă, iambii şi spondeele versurilor lui Asclepiades”. Se consuma astfel “primul triumf al instrucţiei în limba naţională”. La 12 iunie 1818 a avut loc examenul general de absolvire şi expoziţia planurilor topografice de arhitectură şi fortificaţii, în prezenţa epitropilor şcolilor, a clerului “a celor de treapta politicească, a străinilor cu ştiinţă”. În anaforaua epitropilor către domn se preciza că “mulţi tineri, fii de boieri şi altor orăşeni, au fost cercetaţi în pomenitele ştiinţe a matematicilor teoretice şi practice, paradosite lor în limba românească”. Uneltirile profesorului grec D. P. Gobdelas au făcut ca, în final, domnitorul “să nu mai recunoască atestatul cuvenit lui Asachi”, iar cursul să nu se mai reia. Vajnicul ctitor nu avea să abdice în urma acestui eşec, întrucât în calitatea sa de referendar al Epitropiei Instrucţiunilor Publice, vreme de 20 de ani, începând din 1827, când s-a întors din misiunea diplomatică de la Viena, unde fusese trimis de primul domn pământean, Ioniţă Sandu Sturdza, ideile şi energia sa s-au regăsit în toate proiectele şcolare.

Mihai Dorin este conferenţiar doctor în cadrul Catedrei de Ştiinţe Socio-umane a Universităţii Tehnice “Gh. Asachi”, Iaşi

Publicitate și alte recomandări video