Un gând despre Cioran

Răscolind, ieri, prin arhiva personală am dat peste nişte copii, făcute la Chicago, ale unor scrisori ale lui Cioran către Eliade şi mi-am adus brusc aminte de o întâmplare din 2011, an care a fost, pentru iubitorii filosofiei, ai eseului şi aforismului, anul Cioran. La exact o sută de ani de la naşterea lui, pe 7 aprilie, Cioran a fost scos la mezat la Paris, iar un român patriot a plătit din buzunar, fără să crâcnească, peste 400.000 de euro (de patru ori mai mult decât cele mai optimiste evaluări ale casei de licitaţii) pentru a intra în posesia celei mai consistente arhive de manuscrise, diplome, fişe de lectură, scrisori şi obiecte care au aparţinut gânditorului din Răşinari scoase vreodată la licitaţie (o licitaţie anterioară, încercată de proprietara unei firme de vechituri care a evacuat lucrurile din mansarda cu chirie de pe rue Odeon unde acesta locuise câteva decenii, fusese blocată de Fundaţia Cioran de la Paris). Pentru curioşii arhivisticii, detalii despre inventarul licitaţiei de atunci, pe http://www.rfi.ro/ articol/stiri/cultura/cioran-se-vinde-paris.

Ştim astăzi că întreaga afacere a fost coordonată de Serviciul Român de Informaţii Externe şi că achiziţia a îmbogăţit colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, instituţie condusă la acea vreme de o intrepidă directoare provenind din aceleaşi structuri pe care mă grăbesc să o laud pentru operaţiunea aceasta de recuperare a unor valori româneşti. Ca arhivist îmi va fi, sper, iertată invidia pentru un astfel de succes.

Înclin să cred că, totuşi, cea mai decentă formă de evocare a unui personaj cultural de o asemenea magnitu­dine nu are nimic de-a face nici cu Wikipedia, nici cu faptul divers, ci doar cu o sinceră trecere în revistă a unei expe­rienţe personale. În ce mă priveşte, eu nu sunt deloc un fan Cioran, în ciuda faptului că toată publicistica mea postde­cembristă a stat sub umbra ocrotitoate a rubricii „Scepticul de serviciu”, formulă al cărei copyright e limpede până şi pentru cei mai puţin familiarizaţi cu literatura cioraniană. L-am descoperit pe Cioran în anii ’80, în biblioteca profesorului Al. Andriescu, şi am fost extrem de mândru, cu sentimentul euforic al unei complicităţi ezoterice, atunci când am decrip­tat imediat cine se ascundea sub iniţiala C. în Jurnalul de la Păltiniş, apărut în 1983. Nu mi-au fost însă familiare nici stilul său căutat, intelectual ultragiant, franceza sa lustruită cu răbdare de bijutier şi nici ceea ce intuiam şi avea să se confirme mai târziu, adică profunda, surprinzătoarea lui impostură temperamentală: stihinicul profet al amărăciunii şi deconstrucţiei, apostolul teribil al depresiei suicidale era de fapt, un bon viveur, un om cu cultul prieteniei, amator de vinuri rafinate şi de mâncăruri bune şi care, chiar la vârste presupuse ale cumpătării şi echilibrului nu se sfia să-şi bucure retina şi să-şi încălzească, omeneşte, sufletul cu accese de pasiune juvenilă. Cred că Ioan Petru Culianu are cuvinte şfichiuitoare la adresa lui Cioran din această perspectivă a inadecvării dintre scrisul său polisat şi scli­pitor şi onestitatea intelectuală de a-şi trăi ideile în acelaşi chip, oricât de nefiresc ar fi fost un astfel de gest. Deşi nu poate alcătui substanţa unui reproş, această discontinuitate i-a tulburat pe mulţi.

Eu nu sunt atât de drastic, iar micile lui cochetării, poza sau strategiile de self marketing, defectele omeneşti (era amuzant de ipohondru pentru cineva care făcea apo­logia sinuciderii!) mi l-au făcut, dimpotrivă mai mai cald şi mai uman. Mai simpatic.

Îmi aduc aminte cum, în septembrie 1989, colegul meu de cancelarie de la Liceul mecanic nr.1 din Botoşani, dis­tin­sul traducător şi om de carte Emanoil Marcu, îmi povestea, mesmerizat, cum şi-a întâlnit autorul favorit la Paris. „Manolo”, cum îi spuneau prietenii, era obsedat de tălmăcirea lui Cioran în limba română (şi ca dovadă, după ce i l-am prezentat domnului Liiceanu în 1990, a devenit cel mai strălucit traducător al textelor cioraniene la Humanitas!), iar în vara acelui an, în plină dictatură a lui Ceauşescu, tocmai reuşise, graţie unui frate măcelar, bun prieten cu şeful de la paşapoarte, şi a unei verişoare din America care îi pusese banii necesari în cont, uluitoarea performanţă de a pleca două săptămâni la Paris. Aici i-a lăsat portarului de la imobilul unde locuia Cioran un bilet pentru acesta, scris în franceză, împreună cu câteva dintre traducerile sale din textele cioraniene. În chiar seara acele­iaşi zile Cioran l-a sunat la hotel şi au petrecut împreună câteva zile fabuloase pentru prietenul meu căruia, la final, Omul din Răşinari i-a făcut cadou, pe lângă nişte cărţi şi un… sacou de-al lui (sper că Manolo l-a păstrat în aceste decenii pentru că, iată, s-ar putea să valoreze azi bani buni!). De la el am aflat, cu stupefacţie, că Cioran era un om de spirit, cu umor, că singurele cuvinte pe care le spunea în româneşte erau înjurăturile (i-a relatat şi lui, deli­cios, cum i-a transmis lui Ceauşescu, prin intermediul lui Noica care încerca să-l convingă că Ceaşcă nu era un om rău, „să îl pupe în cooor”) şi că, în general, era un omuleţ simpatic, de viaţă, complet diferit de ce ţi-ai fi putut imagina când îi citeai cărţile.

Astfel încât, în anul cât am stat la Paris (1991-1992) nu m-am dus niciodată să-l văd, deşi Leonid Mămăligă, în casa căruia stăteam, în calitatea sa de mecena al literelor româneşti la Paris, s-a oferit de mai multe ori să mă intro­ducă. Eram atunci suficient de idiot ca să nu realizez că oricum o vizită la Cioran ar fi fost un câştig pentru mine chiar dacă începuse să fie asediat de valuri de gură-cască români aflaţi în vizită, în misiune sau în pelerinaj pe acolo.

L-am regăsit abia mult mai târziu, la Chicago, în arhiva lui Mircea Eliade. Dar despre asta, altădată.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii

Publicitate și alte recomandări video