Caută 
1 MIN
Video
„Abţibild, achizitor, aghiotant, alonjar, alpinist, aportor, aprod, aspensor, bijboc, bobocel, bojogar, borfaş, caiafă, caracudă, caramangiu, caraulă, carditor, cenuşăreasă, chibiţ, chichiţar, chişer, cioran, ciorditor, circar, ciupitor, cocor, corecţionar, croitor, curvă bătrână, digitator, excursionist, găinar, giolar, giurgian, guguştiuc, hârciog, hoţ ca o coţofană, hubăr, hultan, ied, inspector, judeţ, julitor, junior, lăturean, lupache, lupeanu, lupescu, mafler, maimuţar, manglitor, matroz, mânuţă de aur, mătreaţă, oblete, ostreaţă, palmagiu, panacotar, panacotist, paraditor, pălmar, perpelit, pieţar, pungaş, şucăr, ucenic, vastangiu, zarzavagiu, zdrenţar”.
Urmaşii marilor caractere ale transhumanţei au primit de la înaintaşi o splendidă moştenire spirituală ale cărei înţelesuri tulburătoare au străpuns negurile veacurilor spre a ne răsuna şi astăzi în urechile amorţite de zgomotul cotidian: „Iar cel ungurean/ Şi cu cel vrâncean,/ Mări, se vorbiră,/ Ei se sfătuiră/ Pe l-apus de soare / Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovan/ Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe…”.
Restul, se ştie, e baladă cu oi vorbitoare, muzică, lacrimi şi happy-end alegoric. Un edificiu de rezistenţă prin cultură, un străvechi îndemn la dragoste şi pace. Make love, not war! Cine e îndemnat să creadă că ideologia flower power are, la noi, rădăcini imemoriale, creadă ce va dori! Noi scriem doar că ecuaţia Mioriţa ^ peyote # Woodstock nu ne interesează atât de mult pe cât ne interesează fibra morală a asociaţilor ciobănaşului cu fluiere de fag, de os şi de soc.
Cititorul mai puţin zguduit de lirismul cutremurător al textului contemplă un cadru deopotrivă ancestral şi familiar. Cum prinde unul oleacă de cheag, hop!, se găsesc doi să-l lase, vorba poeţilor de facebook, „gol şi trist”.
Balada neamului sugerează nu doar că românul e poet, ci şi că românaşul e oţ. Da, prieteni, mare oţ. Adică hoţoman. Când cugetă cu duioşie la vorba nevestei, „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-i tot, că sătulul nu crede la ăl flămând”, vestitul Pristanda împlineşte, cu gândul şi cu vorba, destinul mioritic al fiinţei. Ceea ce literatura dezvăluie e adânc săpat în lexicul limbii române de ieri şi de azi, dovadă că toată literatura e, înainte de toate, cuvânt în acţiune.
De pildă, e elocvent că, pentru cuvântul hoţ, dicţionarele româneşti înregistrează, între alte sensuri, şi înţelesul figurat, familiar şi admirativ „(persoană) care iese uşor din încurcătură, dovedind multă abilitate” (Micul Dicţionar Academic, vol. I, p. 1088). Cu alte cuvinte, hoţia e valorizată pozitiv când omul îl apreciază pe om tratându-l, cu drag, de mare hoţ sau hoţoman.
Aşadar, e bine să fii oţ! Preschimbarea stigmei în elogiu trădează îndelunga acomodare cu ideea că a fura e o virtute. Într-adevăr, trebuie să fii mare hoţ pentru a ieşi basma curată din situaţii în care alţii nu ştiu pe unde să scoată cămaşa. Nu zice vorba veche că hoţul neprins e negustor cinstit sau, într-o altă versiune, că hoţul nedovedit îi român cinstit? În cazul hoţomanilor, bată-i norocul, trai rimează cu mălai, epitet glumeţ cu ciobănaş isteţ şi pungaş cu meseriaş.
Subteranele vocabularului hoţiei sunt şi mai pline de must lingvistic şi expresiv. Iată ce serie suculentă găsim, pentru noţiunea HOŢ, în dicţionarul de argou şi expresii familiare al lui G. Volceanov: „abţibild, achizitor, aghiotant, alonjar, alpinist, aportor, aprod, aspensor, bijboc, bobocel, bojogar, borfaş, caiafă, caracudă, caramangiu, caraulă, carditor, cenuşăreasă, chibiţ, chichiţar, chişer, cioran, ciorditor, circar, ciupitor, cocor, corecţionar, croitor, curvă bătrână, digitator, excursionist, găinar, giolar, giurgian, guguştiuc, hârciog, hoţ ca o coţofană, hubăr, hultan, ied, inspector, judeţ, julitor, junior, lăturean, lupache, lupeanu, lupescu, mafler, maimuţar, manglitor, matroz, mânuţă de aur, mătreaţă, oblete, ostreaţă, palmagiu, panacotar, panacotist, paraditor, pălmar, perpelit, pieţar, pungaş, şucăr, ucenic, vastangiu, zarzavagiu, zdrenţar”.
Nu toate cuvintele din şir sunt culese direct din gura vorbitorilor de limbă română. Toate sunt, în schimb, dovezi de luxurianţă lexicală, semn că noţiunea a fost pătrunsă cu acuitate, că i s-au examinat toate ascunzişurile şi că pentru fiecare faţetă conceptuală, cât de obscură, s-a găsit câte o vorbă pe potrivă. În faţa unei astfel de complicităţi fericite şi rodnice între gând şi cuvânt nu poţi decât să-ţi scoţi pălăria. Ai grijă, totuşi, unde o pui! Românul nu e doar poet, deşi mânuţă de aur e curată efuziune lirică.
Ne simţim obligaţi să nu trecem cu vederea faptul că în vocabularul glumeţ al hoţiei s-au fixat şi două cuvinte interesante: a furlua şi a furgăsi. Pentru a înţelege cuprinderea semantică a acestor termeni e nevoie de cazuri grăitoare, dat fiind că a furlua nu-i totuna cu a furgăsi. Una e să iei cuiva ceva, alta e să pretinzi că ai găsit ceva ce nu aparţine nimănui.
Atunci când se fură pe rupte de la stat, zicem că se furgăseşte pentru că, la noi, ceea ce aparţine statului nu aparţine, de fapt, nimănui. Când se fură din bani publici, nimeni nu este profund îngrijorat. Nefiind al cuiva, banul public poate fi furgăsit de oricine. Prin furluat nu se face avere şi carieră publică, prin furgăsit, da! Dacă e vorba de bani europeni e şi mai bine, pentru că aceia sunt, chipurile, bani daţi de alţii, deci se pot furgăsi mai cu spor, odată ce au intrat în conturile patriei.
Oamenii care au furgăsit pe rupte milione şi milioane din banii publici sunt stimaţi şi devin reprezentativi pentru comunitate. Nu cred să existe vreo localitate din România în care să nu se spună despre unul sau despre altul că a fost deştept, că a ştiut să fure, că s-a descurcat de minune, că acum o duce bine şi, de aceea, ar fi bun de ales local, regional sau naţional, pentru că şi-a umplut sacul şi va fura mai puţin pe timpul mandatului său. Morala acestui fals raţionament de circulaţie cotidiană e că până şi cel mai mare hoţ poate fi un filantrop cu inimă de aur, folosindu-şi priceperea şi energia pentru a face bine altora. Minunat!
În chip figurat, familiar şi admirativ, astfel de cinstiţi negustori neprinşi sunt numiţi băieţi deştepţi, deoarece dovedesc multă abilitate în a ieşi uşor din încurcătură. În definitiv, nu e nici o încurcătură la mijloc. Tiparul e străvechi. Băieţii deştepţi vorbesc, se sfătuiesc şi furgăsesc, iar noi îi preţuim şi îi admirăm pentru ceea ce fac în folosul comunităţii. Cum să nu fie ţara asta o talpă de rai pusă pe-o gură de plai?
Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
