Zâmbet secret

Mă mir cum de nu s-a făcut încă o aplicaţie pe telefon care să interpreteze grimasele, mimica, zâmbetele ascunse ori cu dublu înţeles ale oamenilor. Să trebuiască doar să faci o poză gestului respectiv, iar telefonul să îţi zică totul legat de el. Pentru că mereu gesturile lipsite de dublura comunicării verbale lasă loc de interpretare, creează confuzii şi nesiguranţă. Ce a vrut să zică profesorul când ţi-a zâmbit după examen: că ai luat examenul şi se bucură pentru tine ori îi e ciudă că ai fost prea bun şi nu are ce-ţi face? Că nu ai luat examenul şi e mulţumit fiindcă se răzbună astfel pe câte i-ai făcut în timpul semestrului? Că nu ai luat nici măcar notă de trecere şi jubilează de mulţumire că te vede umilit? Că te are la mână şi îţi va pune o notă mai mică decât meriţi pentru că poate? Că a vorbit cu taică-tu la telefon şi s-au înţeles să te facă? Sau că trebuie să vii cu mama la el? Cine ştie, of, Doamne, cine ştie ce e în mintea omului şi scapă de acolo prin crăpăturile feţei care sunt ochii, nasul, gura? E un univers în sine şi pentru sine ţinut sub lacăt, controlat pe jumătate care vorbeşte mai mult, mult mai mult decât cuvintele.

De câte ori nu m-am trezit în barca greşită luând un zâmbet drept un îndemn, o grimasă drept o critică, o mimică total inofensivă drept un atac la intelect… Şi nu m-am învăţat minte, încă mai încerc să desluşesc misterul. Aş exagera să spun că doar femeile au „darul” de a exterioriza greşit mesajele pentru că şi bărbaţii au aceleaşi defecte, poate nu doar la aceeaşi scară. Sau poate o fi vorba de fapt despre in/capacitatea de receptare a mesajului, nici nu mai ştiu. Şi totuşi psihologii o spun cu mâna pe inimă: gesturile pot fi interpretate dacă se are în vedere un cod bine ştiut, aprofundat şi, în general, numai de ei ştiut. Ei pot spune clar că un gest e de agresivitate sau de prietenie, de plictiseală, oboseală ori dispreţ…

Să luăm cazul recent al preşedintelui Donald (adică Trump) care cică îşi agresează soţia cu gesturi urâte sau, cel puţin, aşa se vede în cameră. Ba se încruntă la ea, ba îi zâmbeşte cu dublu (multiplu) înţeles, iar ea reacţionează pe măsură. O armată de psihologi stau cu lupa pe poze şi zic că e zâmbet de mascul alfa care încearcă să domine femelele sau că e de-a dreptul violent. Violent, auzi, prin mimica feţei… Pe de altă parte cică faţă de Obama simte admiraţie, deşi prin vorbe e destul de dispreţuitor. De unde văd psihologii astea, habar n-am…

Eu când vedeam o fată că îmi zâmbea spuneam clar că mă place, că mă vrea şi că îi sunt idolul vieţii. De aceea am încercat de vreo două ori în toată adolescenţa mea să agăţ pe acest considerent vreo cadână şi la toate tentativele am căzut în nas. Zâmbetul lor plănuia de fapt un refuz, deschiderea aceea aparent primitoare a feţei era în realitate anticiparea plăcerii pe care urma să o aibă în momentul când îmi dădea cu tifla. Ei bine, aici e o chestiune tipic feminină, e clar, un sadism caracteristic doar speciei lor, un sistem conştient şi controlat pus în slujba umilirii masculilor, o armă redutabilă în lupta contra supremaţiei şi asaltului testosteronului. Deci e de rău, pentru că noi, bărbaţii, suntem prea superficiali în această privinţă ca să avem răbdarea sau inspiraţia subtilităţilor şi cădem mereu drept victime. Suntem orbi, asta e. Nu ştiu dacă am fost mereu aşa, dar presimt că da…

Uite, Mona Lisa. Câţi nu şi-au bătut capul să înţeleagă ce simţea ea când zâmbea atât de suav lui Michelangelo: se juca  („Gioconda” de la „giocare” – a (se) juca) sau suferea de plictiseală pe care încerca să o mascheze, ori de vreo boală? Adevărul e clar că va rămâne pururi secret. E posibil ca sărmana fată să se fi gândit o fracţiune de secundă la căţelul ei şi i-a scăpat gestul respectiv pe care artistul receptiv (masculin…) l-a memorat şi reprodus dându-i alte conotaţii. Şi a murit ducând cu ea adevărul.

Să ne luăm aşadar după impresia primă iscată de un instinct care ne scapă, pe care nu-l mai putem stăpâni de mii de ani de când ne-am civilizat şi am învăţat să comunicăm prin altceva decât prin gesturi, sau pur şi simplu să facem aşa cum fac eu: până nu aud un da sau un nu răspicat, nu mă pronunţ?

Bineînţeles că nu ar fi o idee chiar proastă să reînvăţăm să interpretăm gesturile noastre, pe care încă le mai avem, ca o reminiscenţă a vremurilor când nu ştiam să vorbim, sau măcar să ne adaptăm în aşa hal încât să inventăm, cum am zis la început, cel puţin o aplicaţie pe telefon care să le interpreteze pentru noi. Dar sincer, nu ştiu cât de mult m-aş baza pe o asemenea aplicaţie ca să ştiu că am undă verde să vorbesc cu cineva, sau să nu mă bag niciodată… Merită totuşi încercat.

Până atunci, drept exerciţiu, propun un test de verificare a capacităţilor instinctive şi a descifra un mesaj numai şi numai din gesturi: aşezaţi-vă în faţa televizorului sau calculatorului şi urmăriţi o transmisie filmată în direct de la Parlament sau Guvern cu sonorul închis. Focalizaţi-vă atenţia pe un singur personaj pentru început, unul care să fie în centru, în faţa camerei, care să ştie că e privit. Notaţi-vă ideile care vă vin în minte privindu-l, încercaţi să desluşiţi ce vrea să spună, nu neapărat punctual, ci mai degrabă la modul general: e de bine, e de rău, există şanse de reuşită, nu există, e doar o minciună gogonată ş.a.m.d. Nu se poate ca intuiţia să nu vă spună ceva, oricât de puţin ar fi. Notaţi ideile pe o foaie. Apoi urmăriţi pe acelaşi film reacţiile altui personaj prezent la manifestare care nu e în centru, care nu ştie că e privit. Notaţi şi acele impresii. După aceea urmăriţi din nou înregistrarea cu sonor de data aceasta şi confruntaţi-o cu cele scrise. Dacă rezultatele se suprapun, înseamnă că aţi greşit sigur undeva…

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video