Cercul patrat: Ceaprazarul, la amurg

S-a scris zilele trecute despre faptul ca ultimul atelier de ceaprazarie din urbe, situat pe Cuza Voda, e pe cale sa dea faliment. Nu s-a precizat insa nicaieri, pentru ca nu era, probabil, cazul, ce articole se produc la un astfel de atelier. Pe vremuri, scopul sau n-ar fi fost, citusi de putin, o enigma. Spre edificarea cititorilor mai tineri, voi spune in treacat ca ceaprazul e un soi de firet sau snur cu care se decorau, odinioara, uniformele ofiteresti in special la epoletele de pe umeri. Fabricantul manual de snururi se numeste negresit ceaprazar, asa cum producatorul de iaurt se chema, cu un termen frumos, iaurgiu, iar facatorul de covrigi, covrigar. Despre insul care isi pierdea vremea la cafenea in discutii apasate se spunea ca ar fi parlagiu.
Toti acesti termeni cu parfum au ramas in rafturile dictionarelor, necercetati. Disparind „referentul”, cu un termen lingvistic, e firesc sa dispara, cel putin din vorbirea curenta, si cuvintul care il desemneaza. Este un proces inevitabil, ca progresul cariilor intr-o masea neingrijita de catre medicul stomatolog sau ca acoperirea obiectelor de argintarie cu o pelicula de verde cocleala. Cind intilnim pe la rascrucile vietii inevitabilul, e o prostie sa izbucnim in reprosuri si sa compunem diatribe. Lucrarea timpului se cuvine contemplata filosofic. Cu toate acestea, sentimentul meu este unul de melancolie resignata.
Cuvintele se retrag, smerite, in dictionar si, odata cu ele, rumegusul unei epoci care, neindoielnic, si-a avut farmecul ei, indelebil. Nu sint un paseist, pentru ca am priceput ca trecutul, oricit te-ai munci, nu mai poate fi modificat. Si de vreme ce acest lucru nu-i reuseste nici lui Dumnezeu, cum aratam intr-un articol mai vechi, cuminte e sa privesti fara patimi, cu ochii mintii, inapoi.
Soarta cuvintelor este, precit am bagat de seama, ironica, daca nu profund tragica. Vocabula care, in alte timpuri, se pronunta cu deferenta si conota prestanta, asemenea termenilor de astazi „primar”, „ambasador” ori „geniu”, cind nu devine somnolenta intre copertele lexiconului, e folosita in scopul exclusiv si imund de a denigra. Pentru a-ti bate joc de smecheria unei marimi locale sau, de ce nu?, chiar nationale, o definesti prin, sa zicem asa, termeni precum „ciubucciu” ori „cioflingar”. Spre a dezumfla pintecul eminent si prestatia agresiva ale cuiva, il califici drept „hingher” ori „covrigar”. Si asa mai departe. Cuvintul si-a pierdut semnificatia perfect onorabila, dintii, si e preluat, piezis, in registrul pamfletului si publicisticii ofensive. Sarmane cuvinte, biete vocabule cu un sens deturnat…
In aceasta imprejurare, se petrece un eveniment care nu poate sa nu stupefieze pe lingvisti. Se cunoaste ca lingvistul e un soi de cioclu al cuvintului si un ingrijitor pios de morminte lexicale. El isi obtine profesiunea, altfel stimabila, din amusinarea duhului substantivelor, adverbelor ori interjectiilor care s-au mumificat si din aprindere nostalgica de luminari la capatiiul numelor. Meseria de lingvist este, pentru cel ce o scruteaza spectral, in feldeinta ei, una necrologica. Dictionarul e pe trei sferturi un repertoriu de morti si, pe sfertul care a ramas, o proorocire de declinuri. Prin urmare, el e, in esenta, o lectie de vanitate. Amestecat printre noi, lingvistul s-a substituit Eclesiastului. Este gresit a pretinde ca mesterul in buchii si cuvinte e un nomothet care indruma destinatia termenilor, in felul politistului asudat sub sapca, in intersectie, care face ordine printre bolizi. Limba, ca tot ceea ce e viu, nu asculta de regulile votate de lingvisti, intr-o sedinta plicticoasa, de Academie.
Stupefactia lingvistului este, recunosc, si a mea. Cuvintul care a murit sau e pe cale sa moara n-ar trebui, prin lexicoane, pipait si extras, spre a surpa o reputatie. Si totusi, termenul rostit cu veneratie, mai demult, de parinti este asezat astazi in comparatii insolente spre a coroda tencuiala unui netrebnic. Cutare, vom spune, e un vardist, altul e un papugiu si, horribile dictu, altcineva un ceaprazar… Spre a nu se intimpla astfel, voi incheia printr-un indemn cuvios.
Chiar daca numitele ceaprazuri se lucreaza astazi din plastic si sint, in consecinta, atemporale, atelierul de pe Cuza Voda se cade, cu urgenta, sprijinit. Si cine altul daca nu corpul ofiteresc, al generalilor, coloneilor si caprarilor, este chemat de catre insusi Destinul sa salveze prestigiul unei meserii, al unor cuvinte si, la urma, dar nu in ultimul rind, existenta cinstita a unui meserias, numit cu un nume mult glorios, ceaprazar? Trag nadejde ca, in consecutia acestei tablete, nu ma veti crede vreun soi rau de parlagiu si ca nici nu veti gindi despre mine cum ca as fi vreun covrigar…
(Valeriu GHERGHEL)