Criza Constantinescu

Ca politician, Emil Constantinescu are multiple calitati. E inteligent, cu anvergura intelectuala, e un democrat convins bine cotat in mediile politice internationale, e cinstit, dar si bun tactician al culiselor. E suficient de energic si rezistent, capabil de travaliu indelung. E chiar si extrem de ambitios, o calitate indispensabila unui politician veritabil. Emil Constantinescu e mai putin, insa, ceea ce numim un politician popular. Pentru omul de rind, pentru cetateanul mediu, majoritar in orice societate oricit de avansata, Emil Constantinescu pare putin prea complicat. Stilul pedagogic, probabil o deformatie profesionala, il impiedica sa "acceada" pe cai simple si directe la mintea, in general obosita, a majoritatii. Tine sa explice neaparat, sa justifice si sa se justifice atita vreme cit cei mai multi dintre noi asteapta doar concluzii, daca se poate, definitive. Din acest motiv, probabil, pare nehotarit si, de aici, lipsit de autoritate.
In acest sens, parcursul de trei ani al lui Emil Constantinescu ca presedinte al Romaniei poate fi o superba lectura. La sfirsitul lui ’97, deci la un an de la preluarea puterii, popularitatea presedintelui ajunsese la un nivel record. Conform unui sondaj de opinie realizat in luna decembrie a acelui an, presedintele Constantinescu era preferat de circa 50% din electorat. La acea vreme, Ion Iliescu, al doilea clasat in optiunile electoratului, nu atingea nici 15%. De altfel, situatia e valabila pentru intreg anul 1997. Dar sfirsitul anului 1997 a insemnat si inceputul celei mai mari crize prin care avea sa treaca coalitia guvernamentala in acesti trei de cind se afla la putere. Criza a dus in final, dupa aproape trei luni, la caderea guvernului Ciorbea si formarea guvernului Radu Vasile. Desi a fost o afacere interna a coalitiei guvernamentale, respectiv nemultumirea PD fata de prestatia lui Victor Ciorbea, pe fondul unei crize de imagine a democratilor si a lui Petre Roman, presedintele Constantinescu avea sa fie principala victima. La putin timp dupa consumarea crizei, sondajele de opinie indica o cadere puternica de popularitate a presedintelui. La jumatatea lui ’98, Emil Constantinescu pierde deja 10 procente, pentru ca la sfirsitul anului doar circa 25% din electorat sa mai afirme ca ar vota cu actualul presedinte. Ion Iliescu trece deja pe primul loc cu 30 de procente. Pentru Emil Constantinescu, prima criza a coalitiei, insotita de schimbarea guvernului Ciorbea, pare sa fi insemnat inceputul sfirsitului. Electoratul si-a intors brusc fata de la fostul ei preferat, pentru ca din acel moment sa nu-i mai acorde nici o atentie. Dupa criza "Ciorbea" Emil Constantinescu, cade brusc si pierde apoi constant pina la a ajunge acum la mai putin de 20 de procente, un procentaj mai mic chiar decit al CDR.
Ce s-a intimplat de fapt? Cum se explica acest declin sever si aparent ireversibil? O explicatie, nu si singura, care tine chiar de personalitatea politica a presedintelui Constantinescu, pare inevitabila. Cit timp coalitia guvernamentala parea solida si de nezdruncinat iar guvernul pe care l-a emanat – hotarit si pus pe fapte mari, cu alte cuvinte, cit timp puterea avea toate aparentele unei puteri veritabile, electoratul se simtea in siguranta. Recompensa electoratului se distribuia, in mod natural, dupa criteriul formal al distributiei oricarei puteri. Presedintia, aflata in virful piramidei, beneficiind in plus fata de celelalte puteri si de o importanta dimensiune simbolica, avea sa fie principalul beneficiar. Urmau, in ordine, guvernul, ca putere executiva, responsabila in mod direct de mersul lucrurilor, si CDR, principala formatiune politica de guvernamint, cea care gira politic actiunea guvernului. Electoratul nu lucreaza cu subtilitati. Pentru PD, desi participant la guvernare, electoratul nu mai avea rezerve de simpatie. Pentru electorat, puterea e una singura. Altfel nu mai e putere. Puterea inseamna, in ordine, un presedinte, un guvern, un partid de guvernamint. PD era in plus. Spre sfirsitul primului an de guvernare, inainte de declansarea crizei "Ciorbea", PD mai avea jumatate din simpatiile cu care venise la putere. CDR, identificata drept formatiunea politica de guvernamint, avea peste 40% din simpatii, cu aproape 50% mai mult decit procentajul cu care cistigase alegerile. In aceste conditii, PD se angajeaza in provocarea crizei si produce o bresa fatala in corpul puterii. Presedintele Constantinescu, simbolul si piatra unghiulara a puterii, era, din acest motiv, si cel mai vulnerabil. De prestatia sa depindea aproape totul. Avea de ales intre a-si asuma criza si a o rezolva rapid, indiferent cum, si a o pasa suveran pe umerii altora.
Ce s-a intimplat, stim cu totii. La inceput, nu a recunoscut ca ar fi vorba de vreo criza. Electoratul insa o simtea din plin. Obligat mai apoi s-o recunoasca, in loc sa incerce s-o rezolve rapid, a inceput sa caute vinovatii si sa-i denunte. Vinovatii gasiti, adica PD si Petre Roman, nu s-au lasat lamuriti si au impins lucrurile pina la capat. In momentul in care Ciorbea cedeaza si isi anunta demisia, presedintele Constantinescu era deja depasit. Vraja puterii s-a destramat. Cel mai inalt reprezentant al ei s-a dovedit si cel mai slab. Adica opusul a ceea ce inseamna putere. Presedintele Constantinescu n-a sesizat miza enorma pe care o reprezenta acea criza pentru statutul sau de simbol ultim al puterii. Poate a fost vorba si de un calcul gresit, de o eroare de perceptie. Cert este insa faptul ca presedintele a dat impresia ca n-are nici o putere, desi electoratul i-o acordase.
De-atunci sondajele vorbesc continuu de criza de autoritate a institutiilor statului, de haos si de dezordine. De-atunci, presedintele face eforturi disperate de a recistiga increderea electoratului, fara sa mai reuseasca. Cu ocazia vizitei pe care a facut-o zilele trecute la Iasi, presedintele Constantinescu a fost intrebat daca nu considera ca electoratul si-a declinat increderea in domnia sa pentru simplul fapt ca nu mai vede in el autoritatea. Adica puterea. Raspunsul are mai putina importanta. Nici nu prea avea cum sa recunoasca asa ceva. Cert e ca l-am simtit din nou prea complicat, prea pedagogic, prea obsedat de justificari si explicatii. Parea in continuare nehotarit si nesigur. (Pavel LUCESCU)
Ce nu este in regula in Romania?
Pina in urma cu citeva zile eram un om obisnuit, de meserie istoric, care a lucrat in ultimele luni la un manual de liceu. Manualul intrase in scoli, multi profesori si elevi il alesesera ca manual alternativ, iar aprecierile lor pozitive ne dadeau, mie si colegilor mei, satisfactia de a fi realizat un lucru de calitate in urma muncii noastre. Dupa care a urmat incredibilul. In citeva zile, Senatul tarii, comisiile de politica externa ale Parlamentului, politicieni din toate partidele, personalitati influente ne condamnau cu o vehementa de necrezut. Pe noi, cinci autori oarecare ai unui manual alternativ de istorie!
Evident, presa a oferit un spatiu larg unor luari de pozitie venite de la un asemenea nivel. Pe urma, multi oameni, citind tot acest noian de acuzatii, si-au format o parere cu totul negativa despre ceea ce am facut noi, chiar daca majoritatea lor nu au vazut manualul si nici nu ii interesa in mod obisnuit un asemenea subiect.
Cum a fost posibil ca o tara intreaga sa acorde atentie, pe prima pagina a tuturor cotidianelor de mare tiraj, unei asemenea probleme? Cum au fost posibile acuzatiile venite din partea unor oameni atit de importanti, cu privire la o simpla carte, care nu indemna nici la violenta si nu contine nimic care sa poata fi condamnat de legile tarii? In ultimii ani, in Romania s-a publicat pina si Mein Kampf, a lui Hitler, si politicienii nu s-au aratat atit de indignati pe cit au facut-o in cazul cartii noastre. Oare, totusi, nu au parlamentarii Romaniei lucruri mai importante de facut decit sa ne cheme pe noi la audieri? Unii parlamentari au rezerve fata de ideologia americana, si este dreptul lor sa le aiba, dar nu procedeaza oare si ei la fel ca in cazul "vinatorilor de vrajitoare" de pe vremea senatorului McCarthy?
Cind corespondentii agentiei Associated Press au venit la noi sa se intereseze ce se intimpla, erau stupefiati (in viata mea nu mi-a trecut prin minte ca ar putea sa se intereseze vreodata de mine Associated Press)! Ce ati putut sa scrieti in manualul acela de istorie, ma intrebau ei, de ce este lumea politica atit de interesata de un asemenea subiect; este ceva de genul Versetelor Satanice, ati primit amenintari? Eram destul de timorat in acel moment si am incercat sa nu inflamez lucrurile. Am vorbit despre diferentele culturale dintre tarile occidentale si Romania, despre sensibilitatile care exista aici fata de anumite subiecte, sensibilitati pe care publicul occidental nu le intelege prea bine. De fapt, mirarea lor nu incerca sa o exprime decit pe cea a cititorilor americani, pentru ca acei ziaristi cunosteau Romania si stiau, poate mai bine decit mine, fapul ca un asemenea scandal este totusi posibil in tara noastra. Si astazi traiesc ca intr-un vis urit, din care nu mai pot sa ma trezesc, provocat de aceasta nebunie. Bineinteles ca am raspuns invitatiilor venite din partea ziarelor sau a televiziunii, pentru ca numai asa am avut ocazia sa ne expunem si noi punctul nostru de vedere, sa lamurim opinia publica de faptul ca nu sintem niste monstri sau niste indivizi ridicoli, ci doar cinci oameni de specialitate, care au scris o carte de istorie. Este adevarat, tot in aceste zile au fost multi, foarte multi oameni care au luat pozitie alaturi de noi, dupa ce au vazut ce dimensiuni a luat acest atac, cit de nedreapta si de inegala este aceasta confruntare. Rude, prieteni, colegi, studenti, persoane de pe strada, mari nume ale vietii publice si culturale, pe care nu le-am cunoscut niciodata si care ne-au sunat la telefon, au tinut sa arate ca sint alaturi de noi si ca isi exprima solidaritatea umana fata de niste oameni care nu au incercat decit sa realizeze ceva folositor in meseria pe care au invatat-o. Nici nu stiu cum as putea sa le multumesc pentru ca au fost alaturi de noi!
Important nu este faptul ca aceasta campanie de politica si de presa loveste cu atita duritate in niste oameni oarecare, care au scris un manual alternativ de istorie. Important este faptul ca daca in Romania se pot intimpla asemenea lucruri, fara ca opinia publica sa ia atitudine in favoarea celor atacati pe nedrept, inseamna ca la noi libertatea este inca precara, iar democratia, ca stare de spirit, este fragila si inconsistenta. Ne plingem ca sintem saraci. Dar saracia noastra este strins legata de faptul ca ne este atit de greu sa construim o tara cu adevarat libera si democratica. Daca pentru niste opinii exprimate in paginile unei carti putem fi considerati un pericol public, iar aceasta imagine este transmisa in rindurile a milioane de oameni, inseamna ca in Romania ceva foarte important nu este deloc in regula.
Nu cred si nu vreau sa cred ca traiesc intr-o tara anormala. Unii mi-au reprosat ca tocmai datorita unei asemenea naivitati am contribuit la provocarea scandalului. Nu pot sa gindesc in acest fel, pentru ca ma consider un intelectual, iar un intelectual trebuie sa aiba in viata un ideal, chiar daca intre acel ideal si realitatile din jurul sau exista o anumita diferenta. Idealul meu este sa traiesc intr-o tara normala si acea tara sa fie Romania. Si cred ca acest ideal poate sa prinda viata, mai devreme sau mai tirziu. As vrea sa le spun tuturor nationalistilor, chiar daca li se va parea prea patetic, ca am vrut sa fac ceva pentru tara mea, pentru cei din jurul meu si pentru satisfactia mea personala de a face acest ceva. Pentru ca am incercat acest lucru, asa cum m-am priceput eu sa-l fac, in meseria la care ma pricep, rasplata a fost aceasta punere la zid si aceasta condamnare nedreapta. Nu sint un om prea curajos si nu am o mentalitate de luptator, pentru a face fata unei asemenea confruntari inegale. Dar fiind silit sa trec prin aceasta incercare, mi-as dori sa ii pot face fata cu o minima demnitate. Cei care erau condamnati acum 50 de ani in procesele staliniste, care semanau ca forma cu ceea ce ni s-a intimplat noua acum, erau dati afara din slujbele lor, erau inchisi in puscarii sau omoriti. Si majoritatea lor au rezistat cu o demnitate si o tarie extraordinare. Astazi, noi nu mai riscam un asemenea tratament, chiar daca Parlamentul vrea sa ne audieze sau politicienii cer sanctiuni administrative pentru ca ne-am folosit dreptul la libera exprimare. Tocmai pentru ca avem sansa de a trai intr-o tara cel putin partial libera si democratica, sintem datori sa ne aparam opiniile si idealurile.
Daca toti cei care cred in aceste idealuri, in faptul ca Romania poate sa fie o tara normala, cu oameni capabili sa isi construiasca un viitor mai bun, vor fi alaturi de noi, atunci toate injosirile si calomniile pe care le-am indurat in aceste zile vor avea un rost si vor contribui cu ceva la binele general. (conf. univ. dr. Sorin Mitu)
Piturca sau Becali: cine este demolatorul?
Cine strica atmosfera de la echipa nationala: Piturca sau Becali?
Chiar cu putin inaintea ultimului meci al nationalei din preliminariile Euro 2000 la fotbal, presa romaneasca a luat foc pe o tema veche, dar mereu actualizata. Este Victor Piturca antrenorul ideal pentru echipa nationala de fotbal? Marea majoritate a ziarelor a inceput o campanie furibunda impotriva selectionerului, aflat la un pas de calificarea in turneul final al Euro 2000. In fruntea celor care l-au atacat vehement pe actualul selectioner s-au aflat cei de la grupul "Pro", dar argumentele lor pot fi lesne puse pe seama unor reactii viscerale, urmare a binecunoscutului embargo decretat de Piturca cititorilor "ProSport" si telespectatorilor "ProTV". Alti ziaristi, in frunte cu fostul curtean de partid Adrian Paunescu, au sarit in apararea lui Piturca, exagerind cu mult calitatile acestuia de antrenor. Din aceasta frenezie pro si contra, cititorii de presa sportiva s-au delectat cu informatii de culise, mai mult sau mai putin controlabile, mai mult sau mai putin tangente cu realitatea. Cei care doreau debarcarea lui Victor Piturca au exacerbat pe piata un conflict al antrenorului cu faimosul impresar Giovanni Becali, despre care se spune (si nu chiar fara temei) ca face si desface orice in fotbalul romanesc. Tot acum s-a aflat ca, de fapt, presedintele FRF, Mircea Sandu, a votat impotriva numirii lui Piturca la nationala, desi are si el destula capacitate de influenta in mediile federale. Realitatea este ca, din cele citite in ziare sau vazute la TV, nu se pot trage concluzii certe. In toate declaratiile, ca si in toate articolele de presa, adrenalina pare a fi pe primul plan.
Cine este, totusi, Victor Piturca? Fost atacant al echipei de aur a Stelei si al echipei nationale (la care a avut o cariera meteorica, dar, totusi, rodnica), Piturca a avut o ascensiune spectaculoasa pe scara tehnicienilor romani. Ca antrenor principal la Steaua, dar sub supravegherea atenta a lui Emerich Ienei, cistiga Cupa Romaniei in 1992, dupa care, urmind o experienta cam nefericita la Craiova, ajunge selectioner al reprezentativei de tineret. Cu aceasta nationala reuseste o premiera pentru fotbalul romanesc: calificarea la un turneu final al Campionatului European, turneu la care, din pacate, Romania s-a clasat pe ultimul loc. Criticilor din presa, referitoare la acest esec, li s-a raspuns prin argumentul formulei de disputare eliminatorie a competitiei. Romania a facut un meci de debut remarcabil, cu Olanda, pe care l-a pierdut, dupa care jucatorii s-au demobilizat, nemaiinteresindu-i daca se claseaza pe locul V sau VIII (ultimul). Dupa retragerea lui Iordanescu de la cirma nationalei mari, Piturca obtine investitura, desi au mai fost si alte nume mari vehiculate, ca Ladislau Bölöni si Dumitru Dumitriu. Scandalul lansat de presa, privitor la antecedentele lui Piturca in domeniul barbutului, n-a avut efect. Dupa ce pretinsa catastrofa s-a produs, echipa Romaniei are un start lansat in preliminariile "Euro 2000", in care invinge, cu putin noroc, echipa Portugaliei, chiar la Porto. Se parea ca criticilor la adresa controversatului selectioner li s-a pus botnita, dar in primavara acestui an situatia lui Piti este din nou mai proasta decit oricind: Romania pierde la Bucuresti un meci amical cu Israelul si remizeaza cu Slovacia, rezultat care – in ciuda victoriei de la Porto, retrogradeaza reprezentativa tricolora pe pozitia de out-sidera a grupei, in favoarea echipei lusitane. Urmarea se stie: ca urmare a eforturilor partii pro-Piturca a presei, Hagi revine la nationala, Romania obtine victoria istorica in fata Ungariei, distruge literalmente Slovacia la Bratislava si, cu acel 1-1 realizat la Bucuresti impotriva Portugaliei, realizeaza calificarea.
Care ar fi concluziile acestui bilant? O logica de minim bun simt ar presupune ca obtinerea acestei calificari ii poate acorda lui Piturca cel putin un moratoriu pina la turneul final al "Euro 2000". Dincolo de partile negative ale personajului – lipsa calitatilor de "om de lume", inerente unui reprezentant de frunte al fotbalului romanesc in Europa, precum si manifestarile uneori viscerale in relatiile cu publicul si presa – acest controversat Piturca are, sa recunoastem, si calitati. O serie de jucatori promovati de acesta din vechea garda a nationalei de tineret – Florentin Petre, Contra sau Laurentiu Rosu – sint acum oameni de nadejde ai familiei tricolore, iar tactica sa eminamente ofensiva, in pofida traditiei romanesti, initiata de Angelo Niculescu si continuata de Lucescu si Iordanescu, a "temporizarii" si a jocului defensiv, cu iesiri pe contraatac, nu poate decit sa seduca publicul romanesc, avid de joc ofensiv.
Iata ca, in ultima vreme, scandalul Becali-Piturca pare sa aiba accente mult mai grave. Jucatori eminamente profesionisti, precum Gica Hagi, care stiu ca nimeni altii ca antrenorul are cuvintul de ordine in echipa, ies la atac impotriva lui Piturca. Intr-un recent comunicat, Hagi, cel mai bun jucator roman al tuturor timpurilor, il acuza pe selectioner de vicierea atmosferei din lotul national, precum si a relatiilor cu presa. Lucru curios doar la prima vedere, stiut fiind ca in indelungata sa activitate Hagi nu a criticat niciodata activitatea antrenorilor cu care a lucrat. La o privire mai atenta se observa ca acest comunicat al lui Hagi a fost transmis de firma "International Sport Management", ai carei patroni sint fratii Becali. Ceea ce inseamna ca la originea acestei neobisnuite fronde se afla aceeasi sursa. In ciuda incercarilor federale de reconciliere, Giovanni Becali continua lupta in culise impotriva selectionerului. Incit, intrebarea care se pune este alta: cine strica atmosfera de la echipa nationala: Piturca sau Becali? Un raspuns la aceasta intrebare poate fi dat de faptul ca, recent, presedintele FRF s-a indignat de atitudinile lui Piturca, forul federal urmind ca saptamina viitoare sa-l ia la purecat. Zilele lui Victor Piturca la nationala par a fi numarate. Cit s-a aflat in gratiile lui Becali, taciturnul oltean parea inamovibil. Cum s-a stricat kalimera, s-a schimbat situatia. Dar, oare e bine ca destinele fotbalului romanesc sa fie dirijate de un impresar de jucatori, fie el si Giovanni Becali? (Nicolae GRECU)

Publicitate și alte recomandări video