Istorie si justitie (I)

Dupa ce, la sfirsitul anilor ’90, citiva „vizionari”
proclamau sfirsitul civic si politic al anti-
comunismului, iata ca, in ultimii ani si mai ales
dupa alegerile din 2004, se observa o
resuscitare a acestuia. Pe 10 martie, peste 250
de personalitati ale culturii romane si mai multe
organizatii neguvernamentale i-au inaintat
presedintelui Traian Basescu un apel in care cer
condamnarea regimului comunist. In Parlament
au fost depuse, anul trecut, doua proiecte de legi
ale lustratiei, dintre care unul mai serios,
apartinind PNL si Societatii Timisoara, care se
afla acum in faza discutiilor din comisii. CNSAS
se afla in reorganizare, urmind a fi numit un nou
Colegiu in frunte cu Ticu Dumitrescu, care sa
beneficieze de imbunatatirea Legii dosarelor
printr-un proiect initiat de PNL. Pe 21 decembrie
2005, Guvernul a infiintat Institutul pentru
Investigarea Crimelor Comunismului (IICC). PNL
a preluat cite ceva din discursul anti-comunist al
CDR, iar organizatia de tineret a partidului a
lansat un proiect de reforma a clasei politice
pornind de la necesitatea revizuirii critice a
trecutului comunist. Liberalii au cerut si
modificarea legii arhivelor, mutarea Arhivelor
Nationale (AN) din subordinea Ministerului
Administratiei si Internelor in aceea a
Ministerului Culturii si Cultelor si debarcarea
controversatului directorul al AN, Corneliu Mihail
Lungu, sustinut, din motive obscure, de PD si
ministrul Vasile Blaga.
Asadar, revigorarea anti-comunismului urmeaza
unor impulsuri politice, interne, dar nu se rezuma
la acestea. Un moment important a fost votarea
in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei,
pe 25 ianuarie a.c., a rezolutiei nr. 1481 privind
„Necesitatea condamnarii internationale a
crimelor regimurilor totalitare comuniste”. Un alt
moment important a fost publicarea Raportului
Comisiei Internationale pentru Studierea
Holocaustului in Romania si condamnarea
oficiala din partea statului roman a participarii
Romaniei la Holocaust, urmata de solicitarea
facuta de mai multe personalitati, organizatii
civice si ziare de a se formula o condamnare
similara si in cazul comunismului.
IICC ar urma sa aiba in vedere, conform celor
spuse de directorul institutiei, Marius Oprea, pe
linga cercetare si educatie, si o colaborare cu
Parchetul General pentru eventuala trimitere in
judecata a celor despre care apar informatii
documentare ca au comis crime in perioada
comunista. Cu alte cuvinte, ar fi pentru prima
data cind mult visatul proces al comunismului s-
ar materializa intrucitva prin judecarea macar a
citorva dintre responsabilii ramasi in viata.
In cei 16 ani scursi de la revolutie s-au
inregistrat tentative timide de traducere in fata
justitiei a fostilor lideri comunisti, si acestea, in
mare majoritate, nu pentru activitatea propriu-
zisa din timpul comunismului, ci pentru
implicarea in represiunea din 1989. Este cazul
procesului asa-numitului „lot CPEx”, condamnat
in iulie 1990 pentru „complicitate la genocid”, si
al altor procese impotriva unor responsabili
politici si militari implicati in evenimentele din
1989. In total, au fost instrumentate aproape
4.500 de dosare, dar numai 245 de persoane au
fost trimise in judecata. Doar in putine cazuri
exista decizii definitive ale instantelor, iar cei mai
multi dintre cei inchisi au fost eliberati, sub
diferite motive sau pretexte. Fostul presedinte
Ion Iliescu este marele responsabil pentru
aceasta stare generalizata de impunitate de care
au beneficiat fostii responsabili comunisti.
Revenind la misiunea IICC, trebuie spus ca
mariajul intre cercetare istorica si justitie pe care
Institutul il va experimenta este o mare
provocare. La noi, cele doua sfere nu au fost
obisnuite sa dialogheze si, din acest motiv, nu
exista prea multa expertiza pe zona de
interferenta.
Multi dintre istorici tin inca la postulatul istorist
care afirma, pe urmele faimoasei formule a lui
Ranke din 1824, ca rostul istoricului este nu sa
„judece trecutul”, ci sa reconstituie lucrurile „asa
cum s-au intimplat cu adevarat”. Postulatul si-a
pierdut mult din sustinere in istoriografia
occidentala, cu precadere dupa al doilea razboi
mondial, cind au fost initiate colaborari mutual
avantajoase intre istorie si justitie (avind in
procesul de la Nürnberg momentul inagural) si
cind istoricul a fost obligat la reflectie etica dupa
tragedii inimaginabile precum Holocaustul si
Gulagul. In Romania, schimbarea de perspectiva
care a dus la aceasta conciliere nu a fost
inregistrata din cauza intreruperii legaturilor
academice cu Occidentul in perioada comunista.
Oricum, nici in Occident lucrurile nu sint pe
deplin transate, existind inca destule voci care
contesta combinarea celor doua meserii.
De pilda, Henry Rousso, cunoscut istoric al
nazismului si comunismului, deplinge, intr-o
carte publicata in 1998, „La hantisse du passé”,
„judiciarizarea istoriei” produsa in ultima vreme,
care il obliga pe istoric sa opereze cu
metodologii si concepte din sfera juridica si
morala, care ii sint straine si care afecteaza
neutralismul traditional al istoricului si aplecarea
acestuia spre nuante. O pozitie neo-istorista
similara a adoptat un alt istoric cunoscut, Carlo
Ginzburg, in „The Judge and the Historian”.
Exista, conform argumentatiilor de acest fel,
foarte multe lucruri care separa istoria de justitie.
Istoria cauta adevarul, justitia cauta dreptatea.
Justitia este obligata sa dea verdicte intr-o limita
de timp, in vreme ce istoria ramine deschisa,
meliorista, imbunatatindu-si reconstituirea pe
baza noilor informatii documentare care apar
mereu. Justitia se ocupa de cauze individuale,
ideea de proba si de context reducindu-se la
cauza judecata; istoria se ocupa de fenomene
colective, institutionale, de mare complexitate.
Justitia urmeaza norme legale si proceduri
specifice, pe cind istoria respecta un protocol
stiintific. Justitia distinge intre criminali, victime si
martori, pe cind in istorie categoriile sint mai vag
delimitate.
De pe astfel de pozitii, „Cartii negre a
comunismului”, lucrarea care a impus ideea unui
„proces al comunismului”, i s-a reprosat in
Franta ca priveste comunismul exclusiv cu ochi
juridic, acuzator. Asa s-a nascut o carte-replica
(„Le siècle des communismes”, 2000, editata de
Michel Dreyfus si altii), care isi propune
„intelegerea” comunismului, nu condamnarea
acestuia.
Este de asteptat ca IICC sa fie tinta unor
contestari similare. (va urma)

Publicitate și alte recomandări video