Radu si Emil – marea infruntare

"De ce ti-e frica, de aia nu scapi". Cam asa s-ar putea traduce traseul politic din ultimul an al presedintelui Constantinescu, traseu incheiat cu angajarea sa publica alaturi de guvern in demararea reformei economice. Pentru ca, neindoielnic, presedintele nu mai poate da inapoi. Ori se face reforma in cel mai scurt timp, ori se duce totul de ripa, de data aceasta insa in frunte cu insusi presedintele. Pina acum, presedintele Constantinescu a facut tot posibilul pentru a evita orice iesire publica cu grad mare de risc. E vorba de acele situatii controversate in care nu stii in favoarea cui va inclina, in final, balanta. Tactica s-a dovedit total paguboasa. Considerind, probabil, ca e mai profitabil sa stai in umbra si sa speculezi doar situatiile cert favorabile, presedintele s-a trezit in permanenta depasit de realitate. Sa ne aducem aminte doar cit de tirziu a recunoscut, la aproape doua luni de scandal si paralizie guvernamentala, ca ne aflam in fata unei adevarate crize politice. E vorba de criza care a dus in final la caderea guvernului Ciorbea. Cind a recunoscut-o, faptul era aproape consumat. Din Ciorbea se alesese praful, iar coalitia era pe punctul de a se pulveriza. La fel s-a intimplat in perioada premergatoare, in toamna anului trecut, cind s-a operat prima remaniere a guvernului Ciorbea. Si atunci presedintele a tacut milc, lasind coalitia sa-si sparga capul doua luni de zile, pentru ca, in final, sa-si impuna propriii oameni in executiv. Nemultumind pe aproape toata lumea, remanierea prezidentiala de atunci a fost, de altfel, si unul din principalii factori care aveau sa declanseze caderea guvernului. Lantul derogarilor si desincronizarilor avea sa continue. E suficient sa amintim doar de asa-numita relansare, acum citva timp, a campaniei anticoruptie, dupa ce esecul celei mai vechi il adusese deja in pragul ridicolului.
Asa se face ca acum, "in al doisprezecelea ceas", nemaiavind de ales intre tot soiul de "prioritati nationale", presedintele a trebuit sa intre in arena direct, cu arme si bagaje. Adica a trebuit sa recunoasca in sfirsit ca Romania se afla intr-o "grava criza economica" si sa-si asume, alaturi de guvern, iesirea din ea. Cu doua zile in urma, presedintele a prezidat pentru prima oara o sedinta de guvern, lansind apoi, flancat de premier, cea mai promitatoare "amenintare" cu reforma. Atit, deocamdata, despre avatarurile presedintelui. Mai important ramine ceea ce s-ar putea intimpla in continuare.
Cine-a urmarit cu atentie conferinta de presa comuna a presedintelui si a premierului, tinuta acum doua zile, dupa sedinta de guvern, a putut sesiza zimbetul smecheresc, greu retinut pe coltul buzelor, al lui Radu Vasile, zimbet care a insotit discursul grav si patetic al lui Emil Constantinescu aflat alaturi. Pentru un observator atent al jocului politic din ultima perioada, zimbetul lui Radu Vasile trebuie sa fi fost o ultima confirmare. Radu Vasile si-a vazut visul cu ochii, reusind sa-l impinga pe Emil Constantinescu in prim-planul responsabilitatii guvernamentale. Miza guvernarii sale, asumarea reformei pe fata si fara drept de apel a tuturor factorilor politici ai puterii, pare sa fie cistigata. Pentru Radu Vasile, presedintele reprezenta ultima reduta ce trebuia cucerita. Gruparea Ciorbea din PNT-CD a fost redusa la tacere, nemaifiind bagata in seama de nimeni, aripa Stoica din PNL, implicata direct in guvernare, a cistigat partida cu Catarama, UDMR oricum nu-i facea mari probleme, revendicarile ei neavind sprijin nici macar printre propriii aliati, iar cu PD lucrurile sint si mai usor de transat. PD e cel mai interesat, daca nu vrea sa dispara pur si simplu, ca reforma economica sa demareze cit mai rapid, fiind singura sursa de legitimare pentru viitoarele alegeri.
Dupa ce i-a eliminat oamenii din guvern, ultimul fiind Sorin Dimitriu, premierul nu mai avea altceva de facut decit sa-l "cuminteasca" chiar pe presedinte. Adica sa-l bage direct in arena guvernarii, acolo de unde nu mai poate iesi decit dupa ce isi asuma toate riscurile ei. A facut-o zilele trecute, si cu aceasta premierul Radu Vasile isi poate permite sa zimbeasca satisfacut. Abia acum exista toate premisele politice pentru ca reforma economica sa demareze. Nici o forta politica semnificativa din interiorul actualei puteri nu mai poate da inapoi. Mai mult, pentru a si cistiga cite ceva trebuie sa traga tare pentru reforma, in speranta ca i se va trece si ei in cont. In caz contrar, vor fi primii care vor pierde alegerile anticipate. (Pavel LUCESCU)
Fantomele tratatului romano-rus
Exista o puternica tentatie plebee de a imagina o runda de negocieri romano-ruse in urmatorul scenariu. Pe de o parte, rusul, un personaj sobru, cu retorica frusta si fara chef de glume; insondabil, hirsit in ale diplomatiei si uns cu toate alifiile meschinariei; indeajuns de vulgar, gata oricind sa dea cu pumnul in masa; inflexibil in negocieri, obtuz in fata argumentelor si insensibil la spirite. Pe scurt, o masinarie care lucreaza implacabil. De cealalta parte, romanul, naiv, stingaci si nepregatit; macinat de complexe si, prin urmare, umil; sentimental sau de-a dreptul poet; superficial si suficient; lipsit de fermitate, neserios, tentat tot timpul sa faca glumite sau inclinat spre lamentatie. Diplomatia rusa astfel intrupata este caracterizata de robustete. Pe cea romaneasca o marcheaza precaritatea. Inadecvarea este pacatul romanesc. Eficienta este virtutea rusilor. Negocierile dintre cele doua parti sint in fapt o sinistra joaca de-a soarecele si pisica.
Cei ce se grabesc sa priveasca lucrurile astfel fac din relatiile romano-ruse o metafora a tipului de atitudine a romanilor in fata Puterilor. Atitudine vazuta cel mai adesea ca timorata, ambigua si umila. O intreaga "traditie" alimenteaza aceasta viziune. Si inca din cea mai recenta, daca ar fi sa ne amitim doar de gestul iresponsabil al lui Ion Iliescu de a se fi grabit sa semneze un tratat bilateral romano-rus in total dezacord cu interesele Romaniei. Enormitatea acestei viziuni determina si calitatea analizelor celor mai multi din observatorii vietii politice de la noi. Dezabuzatii spun ca romanii sint niste biete potirnichi la cheremul vinatorului rus. In schimb, optimistii interpreteaza orice sughit al rusilor ca o mare victorie romaneasca.
Adrian Severin si Andrei Plesu au schimbat modul de abordare a relatiilor romano-ruse si mai ales stilistica negocierilor. Tocmai pentru a modifica imaginea schitata mai sus. Politica aleasa de MAE este numita prin formula "mina de fier in manusa de catifea". Diplomatia romaneasca porneste de la ideea ca Romania nu are de ce sa nu fie ferma in fata Rusiei. Marea putere de la rasarit nu are pirghii directe de constringere, iar partea romana nu mai este in criza de timp pentru semnarea tratatului.
Hotarit lucru, e greu de negociat cu Rusia. Stat care declara ca nu mosteneste Uniunea Sovietica si deci nu intelege sa-si asume responsabilitati morale sau sa respecte angajamente luate de sovietici sau de taristi. Tara in care nostalgicii fostului imperiu populeaza toate zonele spectrului politic si, la fel de bine, diplomatia. Putere care are o agenda de politica internationala in mare masura diferita de cea a Romaniei. Tactica diplomatiei rusesti in negocieri este extrem de simpla. Intii iti iau cozonacul si apoi negociaza cite felii sa-ti mai dea inapoi. Asa se intimpla, de exemplu, in cazul tezaurului. Din capul locului, rusii au spus ca nu accepta nici o discutie despre trecut si despre o posibila returnare a tezaurului. Partea romana cere doar formarea unei comisii mixte de experti care sa analizeze inventarul actual si traseele pe care le-a avut tezaurul in deceniile trecute. Rusii se opun categoric. Iar daca vor accepta, partea romana ar trebui sa aiba impresia ca rusii au facut un mare compromis.
Pretentiile Romaniei care provoaca dispute sint in mare parte de natura simbolica, tinind de dorinta de a primi reparatii morale din parte Rusiei. De citiva ani s-a deschis calea reparatiilor morale asumate de catre stat. Canada s-a autoacuzat ca in ultimii 150 de ani a persecutat si suprimat cultura populatiilor aborigene. SUA si-a cerut scuze pentru politica de segregare rasiala la care a fost supusa populatia de culoare. Tony Blair regreta in numele Marii Britanii infometarea Irlandei in secolul XIX (intre 1846 si 1851). Opera de stat din Viena si bancile elvetiene au recunoscut ca au favorizat nazismul. Papa Ioan Paul al-II-lea regreta cruciadele si persecutiile impotriva protestantilor. Fostul presedinte sud-african Frederick de Klerk cere scuze pentru politica de apartheid dintre 1948-1991. Chiar si Rusia a facut citiva pasi. A recunoscut si a declarat ca regreta masacrarea de catre Armata rosie – in padurea Katyn – a citorva mii de ofiteri polonezi in timpul celui de al doilea razboi mondial. La fel s-a delimitat si de agresiunea impotriva Ungariei, produsa in 1956. Tot Rusia a admis si condamnarea pactului Ribbentrop-Molotov in documentele conexe ale tratatelor cu Polonia si Ucraina. In aceste conditie, este legitima pretentia Romaniei de a obtine scuze oficiale din partea Rusiei pentru abuzul facut posibil prin pactul sovieto-nazist din 23 august 1939.
Cu un mai mare efect practic este transarea in tratat a problemelor care tin de politica de aliante a partilor semnatare. Dar tratatul este si marea sansa pentru Romania de a valida simbolic si fara ambiguitate reorientarea geostrategica spre structurile de securitate occidentale. Reorientare care, asa cum s-a vazut si din atitudinea politicienilor fata de criza din Kosovo, este asumata mai mult cu vorba si stirneste o multime de spaime. (Adrian CIOFLANCA)