Caută 
4 MIN
Multi romani nu l-au avut la inima pe Juan Antonio Samaranch, recent decedatul presedinte al Comitetului International Olimpic, pentru ca a cautionat regimul dictatorului Ceausescu (si asta in ultimii ani de groaza!) acordindu-i cea mai pretioasa distinctie olimpica. Insa nimeni nu poate eluda faptul ca Samaranch a fost cea mai importanta personalitate olimpica de la Pierre de Coubertin incoace. Baronul francez a fost constructorul, a pus temelia unei competitii sportive menite sa dureze o vesnicie, insa, ca la orice constructie, timpul si-a spus cuvintul, ideea si miscarea olimpica ajungind, spre finalul veacului trecut, o paianta paraginita, fiindca lorzii si contii care au condus-o n-au putut tine pas cu vremea. Coubertin a fost intemeietorul, iar Samaranch – restauratorul, fara de care Jocurile Olimpice moderne ar fi avut soarta celor antice, dupa edictul imparatului roman Teodosiu, care a pus capat unei intreceri sportive ce se transforma in circ. Ideile lui Pierre de Coubertin au fost nobile, grandioase chiar, dar numai in concordanta cu primii ani ai secolului XX. Sir Avery Brundage si lordul Killanin nu au facut altceva decit sa lupte pentru mentinerea acestor principii, desi vremea le matura ca taifunul. A trebuit sa vina un catalan decis sa se faca frate cu toti dracii si sa treaca toate puntile pentru a salva ceea ce se mai putea salva.
Principiile coubertiniene au inceput sa cada chiar de la inceputuri: "Jocurile Olimpice sint destinate barbatilor maturi", spunea baronul, dar chiar in 1900, la Paris, sub nasul lui Coubertin, femeile au intrat in arena olimpica la tenis si golf. Apoi, sfinta regula a amatorismului, aplicata de cele mai multe ori rigid, fara evaluarea consecintelor, a creat drame inimaginabile, ca aceea a lui Jim Thorpe, decatlonistul caruia i s-a confiscat medalia cistigata in arena pentru ca a jucat base-ball in vacanta pentru un pumn de centisori. O regula absurda, prin care un hamal din gara nu avea dreptul sa se inscrie la concursul de canotaj sau haltere, pe motiv ca "traieste din sport" (caratul bagajelor, carevasazica!), sau un subofiter de cavalerie nu avea ce cauta la Olimpiada, pentru ca era platit sa aiba grija de cai. Semn revelator ca amatorismul avea serioase accente de clasa, fiindca numai feciorii din clasele avute (din care faceau parte Coubertin, Brundage si ceilalti) puteau fi OK pentru Olimpiada. Cei cu sapa isi cistigau existenta prin efort fizic, deci erau "profesionisti". Suna de risul curcilor, la fel cum suna astazi si faimosul principiu olimpic "important este sa participi". Demn de remarcat este ca (probabil, printr-o neatentie) amatorismul a fost zdruncinat inca de la prima editie, Atena 1896, cind s-a disputat o proba de inot pentru marinari si o proba de floreta pentru maestrii de scrima.
Regula amatorismului nu era singura perimata din codul olimpic. Daca participantilor la Jocuri li se interzicea sa fie premiati (in afara de stravechea "ramura de maslin"), acestia n-aveau nici dreptul de a face publicitate in timpul competitiei. Regula aplicata, din pacate, cu masuri diferite: au fost sportivi descalificati pentru o discreta sigluta aplicata pe tricou, in schimb, eroul Jocurilor Olimpice din 1972, Mark Spitz, care a cistigat sapte medalii de aur la inot, n-a patit nimic, desi a facut reclama vizibila la Adidas. Probabil, in virtutea spiritului olimpic "made in USA". Catalanul acesta, cu destule pacate la activ, a reusit in doua decenii sa rezolve nodul gordian al amatorismului in cel mai pur stil alexandrin, taindu-l cu sabia. Fireste, nu i-a fost usor luptindu-se cu atitia corifei ai trecutului (ca Primo Nebiolo de la atletism), dar in ultimii ani ai vietii Samaranch a putut admira la Jocurile Olimpice atleti si tenismani cu venituri de milioane de dolari din sport, baschetbalisti din NBA si hocheisti din NHL, ca si vedete ale ciclismului de sosea cu conturile doldora.
Juan Antonio Samaranch nu s-a luptat numai cu fantoma amatorismului, ci si cu influenta din ce in ce mai nefasta a politicii in sport. Fenomene in strinsa corelatie, pentru ca amatorismul pur occidental concura neloial cu cel de tip comunist, care facea ca majoritatea covirsitoare a trofeelor sa ajunga in "lagarul socialismului de neinfrint". Din 1976 si pina in 1992 n-a fost Olimpiada care sa adune toate natiunile olimpice: ba s-au suparat africanii ca Noua Zeelanda intretinea relatii sportive cu rasistii sud-africani (la rugby, sport neolimpic!), ba s-au ofensat americanii & prietenii pentru invazia sovietica in Afganistan, ba a ripostat lagarul sovietic patru ani mai tirziu, ba s-au stropsit coreenii de nord pe Olimpiada acordata Sudului etc. Prin aceste anomalii se explica si gestul lui Samaranch fata de Ceausescu, si nu prin tiradele aparute zilele trecute: "Samaranch a fost prietenul romanilor". Tiranul de la Scornicesti a fost convins sa creeze o bresa in boicotul Jocurilor din 1984, iar pretul acestei brese a fost "Ordinul Olimpic" primit de Ceausescu.
In 1986, renasterea Jocurilor Olimpice a fost un eveniment epocal. In anii 1980, fenomenul olimpic era in coma. Meritul resuscitarii ii apartine in exclusivitate lui Juan Antonio Samaranch, care zilele trecute a parasit lumea reala cu multumirea unei opere duse la bun sfirsit.
Publicitate și alte recomandări video
