Sa plingem de mila partidelor?

Miscarile din ultima vreme de pe scena politica au la baza calcule privind viitoarea coalitie guvernamentala. Am vazut, in editorialul de saptamina trecuta, ca in tarile Europei Centrale problema coalitiilor a devenit acuta din cauza fragmentarii spectrului politic si a aparitiei unei multitudini de partide populiste mici si agresive. Partidele mari si respectabile sint incapabile sa obtina majoritati singure si sint nevoite sa apeleze la sprijinul nesigur si costisitor politic al populistilor, confuzionindu-si electoratul si atragindu-si oprobiul Europei.
La noi, dupa cum arata acum datele sociologice, liberalii, democratii sau pesedistii nu vor putea sa faca singuri guvernul dupa urmatoarele alegeri. Fuziunea dintre PNL si PD sau pastrarea aliantei si la viitoarele alegeri ar fi rezolvat, foarte probabil, aceasta problema. Dar nu a fost sa fie, din vina ambelor parti. La fel, reformarea si reinventarea spectaculoasa a PSD ar fi putut duce la obtinerea unei majoritati. Insa PSD se complace in confuzie, fiind multumit ca este curtat in secret, asa sleampat cum este, si de PNL, si de PD. In fine, mai multe partide mici, Partidul Conservator, Partidul Noua Generatie si cel in statu nascendi al gruparii Stoica-Stolojan se agita pentru ca, daca vor intra in Parlament, este foarte probabil sa ajunga si la guvernare.
Asadar, situatia partidelor politice nu este foarte incurajatoare. Stim ca nu este de bon ton sa te preocupe soarta partidelor, care se pricep sa-si poarte singure de grija. Dar aici nu ne referim la abilitatea membrilor partidelor de a-si vedea de interesele lor private, ci la soarta partidelor ca institutii. Consolidarea partidelor este foarte importanta pentru viabilitatea unei democratii. Or, in aceasta privinta exista probleme.
Fara doar si poate, partidele sint astazi mai puternice si mai mature decit, sa spunem, acum 10 sau 15 ani. A contat in primul rind continuitatea exercitiului democratic, care le-a ajutat sa acumuleze experienta si expertiza. Apoi, a fost esentiala dislocarea lui Ion Iliescu si a partidului sau din pozitia hegemonica, sufocanta, ocupata mult timp pe scena politica. In fine, a contat enorm presiunea europeana, care a dirijat parcursul Romaniei si a ferit-o de experimente politice de felul celor practicate la inceputul anilor ’90.
Totusi, partidele au inca multe pacate. Nivelul lor de institutionalizare lasa de dorit. Informalismul si gastile joaca un rol covirsitor in functionarea lor. Structurile partidelor sint inchise, oligarhice si clientelare. In ciuda identitatii lor „nationale”, a ideologiei internationale de la care se reclama si a discursului inglobant, generalist, sforaitor, formatiunile politice functioneaza mai degraba dupa regulile societatilor cu raspundere limitata. Sub umbrela reprezentativitatii, ele operationalizeaza interese parcelare si distribuie beneficii lucrative in folosul citorva, dezolant de putini, ca orice alta retea cu scopuri private. Functioneaza ca agentii de plasament pentru propriii membri, ca institutii de protectie sociala (tot pentru membri), ca banci de date (de ponturi pentru afaceri, contracte, locuri de munca etc). Relatia cu lumea din afara lor este accidentala, ipocrita si ghidata de cinism. Politicile de personal si strategiile de recrutare sint instabile si corupte. Democratie si competitie interna, ioc. Liderii – cenusii, plictisitori, exasperanti.
Partidele si coteriile din fruntea lor mentin aceasta stare de lucruri pentru ca au ocupat scena iar alti actori nu exista. Aceasta este oferta, ne susura ele cinic, alta nu exista. Bineinteles, exista posibilitatea sa nu alegem deloc sau sa alegem in bataie de joc, asa cum s-a intimplat in 2000, cind PRM si C.V. Tudor s-au trezit cu voturi cu care nu stiau ce sa faca. Dar aceasta nu este o solutie serioasa, in folosul nostru. Marea problema este ca pe scena politica nu apare o masa critica, o forta pozitiva care sa puna presiune, sa stabileasca standarde pentru celelalte. Personal, nu vad mari diferente intre PNL, PD si PSD, asa cum imi este greu sa disting intre Tariceanu, Boc si Geoana.
Singura presiune exercitata asupra partidelor vine din partea Cotroceniului, dar ea capata deseori accente populiste si are la baza viziunea personalista asupra puterii a presedintelui Traian Basescu. Apoi, se stie din literatura de specialitate (A. Lijphart, G. Sartori), presedintiile puternice pot afecta trainicia partidelor. Nu este obligatoriu, dar se intimpla des. Se intimpla si la noi, unde, practic, Traian Basescu este deocamdata singura forta redutabila de pe scena politica. Conteaza, insa, daca foloseste aceasta forta in scop benign, ajutind la institutionalizarea vietii politice. Electoratul este bucuros ca si-a gasit un idol pe care sa-l puna in locul lui Iliescu. Insa democratia are nevoie de mult mai multe pentru a functiona.