Stilistica scuzei

In plina dosariada, in discursul public romanesc a aparut o noua specie: scuza pentru greselile trecutului. Este un mare pas inainte. E imbucurator sa afli ca, in sfirsit, exista unii care au gresit inainte si care regreta astazi, exprimindu-si public parerea de rau si cerind iertare pentru greselile lor. Este nevoie de curaj pentru a face pasul intr-o societate care nu este invatata cu tipul acesta de discurs.
Totusi, scuzele vin cam tirziu. Dupa ce in zilele lui decembrie ’89 abunda cu pocainte pe micul ecran, mai mult sau mai putin sincere, incet-incet, dupa amnistia generala si tacita produsa in timpul regimului Iliescu si intarita ulterior, obiceiul s-a pierdut de-a binelea. Sint foarte putini aceia care au ales sa mearga, in cei peste 16 ani scursi de la revolutie, pe drumul Damascului. Primul caz si cel mai remarcabil este acela al lui Alexandru Paleologu, care, imediat dupa 1989, a facut o marturisire publica neprovocata despre colaborarea sa cu Securitatea. I-a urmat Dan Amadeo Lazarescu. Exista, apoi, cazul unui fost tortionar care si-a exprimat regretul intr-un carte realizata impreuna cu Doina Jela. Arhiepiscopul de Alba, Andrei Andreicut, a vorbit despre angajamentul sau cu Securitatea din 1985 in volumul „S-au risipit facatorii de basme”. Alte marturisiri si scuze s-au auzit abia recent – cind a inceput sa bintuie spectrul deconspirarii – de la Mona Musca si citeva fete bisericesti. Carol Sebastian a marturisit fara a-si cere propriu-zis scuze, lasind, in schimb, sa transpara regretul. Alin Teodorescu a facut o marturie in volumul cu circulatie restrinsa „Sociolog in viata cotidiana”, aparut anul acesta, apoi in presa centrala – dar in declaratiile sale nu se simte nici o urma de regret sau de rusine.
Nu toate scuzele sint la fel. De pilda, intre cazul lui Alexandru Paleologu si cel al Monei Musca exista diferente importante. Al. Paleologu a marturisit devreme, Mona Musca a facut-o tirziu. Primul s-a confesat fara a fi conjurat sa o faca; Mona Musca a ales penitenta publica abia dupa ce informatiile despre colaborarea sa circulau deja. In fine, Mona Musca si-a insotit scuzele de justificari intr-o mai mare masura decit Al. Paleologu. Daca este sa punem in balanta gravitatea colaborationismului in cele doua cazuri, este greu de dat un verdict. Calitatea cererii de iertarea inclina insa balanta morala in favoarea lui Al. Paleologu.
Declaratia de regret are mai mare greutate daca nu este insotita in aceeasi fraza de un „dar” care sa introduca o justificare menita a minimaliza dimensiunea greselii. In cazul in care se impune sa existe un „dar”, ar fi mai bine sa i se rezerve o fraza separata. Este nevoie de o minima separatie intre gestul simbolic al scuzei si actul narativ al circumstantierii. Apoi este de preferat ca justificarea, contextualizarea sa nu depaseasca in dimensiuni si intensitate scuza propriu-zisa, pentru ca altfel ar anula-o. O declaratie de regret in care scuza ar ocupa o propozitie simpla, iar justificarea s-ar intinde in fraze elaborate nu mai este o veritabila declaratie de regret. Mai trebuie sa nu uitam ca o cerere de iertare este cu adevarat o „cerere”. Nu inseamna ca odata formulata este ca si obtinuta. Scuza nu este automat o absolvire.
Pornind de la aceste criterii, vedem ca nici una din declaratiile de regret formulate in ultima vreme nu se califica pentru a fi un model (cu exceptia marturiei facute de Sorin Antohi, despre care aflu acum, cu durere, fiind vorba de cineva de care ma simt foarte apropiat). Este meritoriu ca Mona Musca, preotul Iustin Marchis de la Biserica Stavropoleos sau Arhiepiscopul Tomisului IPS Teodosie Petrescu au recunoscut greseala de a semna un angajament cu Securitatea si s-au cait public pentru aceasta, dar este trist ca ei au ales sa justifice greseala in formulari baroce, apelind la argumentul gaunos al „patriotismului”, folosit de Securitatea insasi. Arhiepiscopul Tomisului ajunge chiar sa confunde angajamentul cu un „juramint de credinta fata de tara si de neam”. Cum poate cineva preocupat de cele morale sa spuna o asemenea grozavie?
Oricum, cei care se caiesc sau macar spun ca o fac sint de preferat celor care nu regreta nimic. In Romania nu exista securisti si activisti pocaiti. Generalul Plesita este bine mersi, iar Ion Iliescu face la fel, foarte bine, multumim de intrebare. Ei nu si-au cerut niciodata scuze si nici nu par dispusi sa o faca. Societatea civila, intelectualii si presa ar trebui sa nu aiba liniste pina cind astfel de personaje nu-si vor exprima in vreun fel parerea de rau. Macar atit.