Femeia care traieste de 15 ani fara nici un rinichi

Elena ne spune zimbind ca se simte foarte bine. Si asta in ciuda faptului ca de 15 ani traieste fara nici un rinichi. Ieri, Elena a implinit 15 ani de cind face dializa. Sau, cum ii place ei sa glumeasca: „Am implinit 15 ani de serviciu!”. Secretul puterii si optimismului acestei femei, care la 54 de ani dupa o viata care nu a fost usoara inca mai poate sa zimbeasca, este simplu: „Am trei baieti. Trei brazi, cum imi place mie sa le spun. Pentru ei lupt cu moartea de atitia ani”.
„Ma bucur de fiecare zi”
Puterea si optimismul acestei femei de 54 de ani i-a uimit pina si pe medici. „Daca o vezi pe strada, nici nu iti trece prin cap ca aceasta femeie supravietuieste de 15 ani facind dializa. Practic, ea traieste fara rinichi, acestia nemafunctionind, rolul lor in organism fiind preluat de sedintele de dializa. Conform tratatelor stiintifice, speranta de viata in cazul dializatilor este mica, de citiva ani. Dintre dializati, ea este insa «veterana»”, spune conf.dr. Adrian Covic, directorul Spitalului „C.I. Parhon”. Elena ne explica secretul puterii si optimismului ei. „Ma bucur de fiecare zi, gindindu-ma mereu la cei trei baieti ai mei”, spune femeia. Elena Radu are 54 de ani, este de loc din satul Valea lui Darie, comuna Rusesti, judetul Vaslui, si de trei ori pe saptamina vine la Iasi pentru sedintele de dializa.
Nu a facut pipi de 13 ani
„In primii doi ani nu ne aducea salvarea, si am stat cu chirie la Iasi. Atunci mi-a fost cel mai greu, pentru ca a trebuit sa stau departe de copii. Sotul meu murise si mi-a fost foarte greu sa-i las singuri. Numai eu stiu cit am plins si cit de greu mi-a fost atunci. Dar, nu am avut de ales”, spune Elena. Imediat dupa ’89 dializatii au inceput sa fie transportati cu salvarea pina la lasi si apoi dusi inapoi acasa dupa sedintele de dializa. Si asa a inceput Elena „naveta”. Vine la Iasi de trei ori pe saptamina. Se trezeste dimineata la 3, o ia salvarea, la 8 ajunge la spital, sedinta de dializa dureaza cinci ore si la trei dupa-amiaza este din nou acasa. A doua zi este libera. In ziua libera trebaluieste prin gospodarie. Apoi urmeaza o noua zi de dializa. „M-am gindit ca e ca un serviciu. La care o zi vin, o zi nu vin. Am facut si «tura de noapte». Iarna e cel mai cumplit. Odata am plecat pe la prinz de acasa, ne-am inzapezit si am ajuns abia noaptea la ora unu in Iasi”. Viscolul si vremea rea sint cele mai mari greutati ale „serviciului” Elenei. Celelalte – faptul ca nu are voie sa manince sarat, sa consume mai mult de 800 ml de lichide la doua zile sau faptul ca nu a mai facut pipi de 13 ani sint „nimicuri”, cu care te obisnuiesti daca vrei sa traiesti.
„Fiul cel mic ma asteapta cu masa pusa”
„De fiecare data, dupa o sedinta de dializa, fiul meu cel mai mic, cu care locuiesc, ma asteapta cu masa pusa. Iar ceilalti doi baieti mai mari, care locuiesc in Vaslui, ma suna numai sa vada daca am ajuns si sint bine. Si dupa fiecare sedinta de dializa ma rog la Dumnezeu sa aiba grija de mine si ii multumesc pentru fiecare zi de viata in plus pentru ca asta inseamna inca o zi in care pot fi alaturi de copiii mei daca au nevoie de mine. Pentru o astfel de bucurie merita sa infrunti orice”, spune simplu femeia. Elena ar vrea sa le multumeasca medicilor si personalului medical de la Sectia de Dializa a Spitalului „Parhon” pentru ca timp de atitia ani au ingrjit-o atit de bine. „Nu stiu sa spun cuvinte frumoase. Sint o femeie simpla. Dar as vrea sa spun doar atit: de fiecare data cind vin aici si ma simt rau, cind ma uit in ochii lor parca imi revin puterile. Mereu ma incurajeaza. Le multumesc tuturor de aici pentru ca au fost atit de buni cu mine! Mai greu gasesti «colegi de serviciu» atit de simpatici”, incheie, tot pe un ton glumet, Elena. (Simona RELEA)