Cine l-a ucis? (II)

Labis n-a fost doar o victima a regimului proletcultist, ci si unul din rasfatatii sai. Avintul revolutionar (demolator) al anilor care au urmat dupa preluarea puterii de catre comunisti l-a scos la suprafata si acelasi avint l-a scufundat, ceva mai tirziu, in namolul amestecat cu singe al istoriei noastre postbelice. Dupa incercarea de decapitare si "uniformizare" a claselor sociale si condamnarea artei "putrede", burgheze, noii conducatori ai Romaniei, calauzindu-se dupa modelul sovietic, au creat la Bucuresti celebra scoala de Literatura "Mihai Eminescu". Partidul era in cautare de noi talente. Aspirantii trebuiau sa provina, in general, din rindul claselor de jos, al taranimii si proletariatului. Au existat insa si exceptii. Sita prin care organele au cernut biografiile aspirantilor meniti sa serveasca noua orindurire avea pe alocuri adevarate gauri negre, prin care, alaturi de elemetele asa-zis sanatoase, s-au strecurat si cele "nocive". "Neghina" nu a putut fi separata de "secara", din simplul motiv ca amestecul s-a produs nu la suprafata vietii sociale, ci a mentalitatilor si complexelor morale. Malaxorul secerei si ciocanului nu a reusit sa zdrobeasca pina la ultima farima constiinta umana. Cu tot efortul facut de partid, constiinta n-a putut fi perverita decit pina la un anumit punct. Partidul si-a exercitat presiunea asupra vietii diurne a cetateanului, dar a ignorat viata nocturna. De aceea, efortul sau s-a soldat in cele din urma cu esec… Putem considera arta proletculta drept un accident istoric, care s-a perimat chiar in timpul regimului care a contribuit la propagarea sa.

Comitetele regionale de partid au primit ordin direct de la Comitetul Central sa inscrie pe listele de studii pentru scoala de literatura tineri pina in 30 de ani care lucrau in industrie, in agricultura, pe santiere, in armata sa militie. Conditia era ca, pe linga originea soicala sanatoasa, aspirantii sa posede si niscaiva abilitati literare… Opretiunea de selectie s-a dovedit a fi destul de simpla: in toate fabricile si uzinele patriei, pe toate santierele si kolhozurile partidul infiintase cercuri si cenacluri literare. Recomandarea pentru inscrierea la studii pentru scoala de literatura o dadeau membrii comitetului de partid, oameni cu trei-patru clase, scoliti si ei in mare graba, la gramada.. In salile de curs ale acestei bizare insitutii, semianaflabetii (proveniti din rindul muncitorilor, al soldatilor si al taranilor) se amestecau cu studentii si absolventii de facultate. Se citeau versuri mobilizatoare, care erau publicate mai intii la Gazeta de perete si apoi in fituicile literare si ziarele ce luptau impotriva cruntei mosteniri a spiritului burghezo-mosieresc. Studentii cursanti erau priviti cu suspiciune de catre cei care veneau din cimpul muncii. Elevii proaspat alfabetizati nu se sfiau sa afirme ca intreaga cultura scrisa e de esenta burgheza si luptau pentru eradicarea raului general.

La scoala de literatura, Nicolae Labis venise gata pervertit. Gratie profesorului Constantin Ciopraga, Labis se transfera de la Liceul "Nicu Gane" din Falticeni la Liceul National din Iasi. Frecventind diverse cercuri literare iesene, Labis a avut ocazia sa-l cunoasca pe poetul George Margarit, un boem si un intelectual de rasa (un fel de Mihai Ursachi avant la letter), care avea aversiune organica fata de comunism. Margarit, fostul student preferat al lui Calinescu, a avut un rol decisiv in formarea tinarului poet. El l-a impins spre o boema disperata, dar i-a deschis drumul spre marile opere ale literaturii universale. Putem presupune ca peregrinarile prin diversele circiumi iesene au avut si un scop purificator. Picurindu-i in suflet indoiala, Margarit, prin discutiile pe care le-a purtat, l-a "curatat" pe Labis de dogmele invataturii marxist-leniniste, insusite in scoala, largindu-i orizontul literar. Prin urmare, in momentul in care poetul a ajuns la Bucuresti, fusese deja dedogmatizat.

Celebra scoala de literatura isi avea sediul intr-o cladire impozanta, situata pe soseaua Kiseleff. Regimul era sever, ca de cazarma… Se intelege de la sine ca alcoolul si jocurile de noroc fusesera interzise. Asta nu inseamna ca internatul semana cu un pension de domnisoare. Se infiripau, desigur, si relatii mai mult sau mai putin idilice intre utemistii de un sex si altul. In ciuda tuturor constringerilor, viata isi urma cursul ei firesc. Partidul nu reusise sa confiste si instinctele primare. Revelatoare in acest sens mi se pare o nota a lui Labis gasita intr-un carnet de insemnari: "De ce sa ne ascundem? scrie el. Sintem cu totii viciosi. Unuia ii plac sardelele, altuia vinul sau sinii femeilor". "Dar mai presus de viciile noastre – continua el -, noi am gindit, am vazut idei... Si daca miine bacilul sau banalul accident va pune capat vietii noastre, generatiile viitoare vor sti ce au gindit generatiile noastre…". Descoperim in aceste rinduri si crezul sau artistic, dar si premonitia apropiatului sau sfirsit. Vremurile erau intr-adevar tulburi. Dar nu trebuie sa privim chiar totul in culori gri. Partidul incerca sa-i rasplateasca pe toti cei ce puneau umarul la constructia noii orinduiri. Literatii care serveau prin scrierile lor partidul fusesera recompenasati cum se cuvine. Primisera functii, traiau pe picior mare, lafaindu-se in casele fostilor boieri. Nici tinerii scriitori n-o duceau tocmai rau. Unii lucrau la ziare, altii traiau din colaborari consistente. Desigur ca Labis profita si el de pe urma "facilitatilor" create de partid. Erau organizate tabere de creatie si caravane literare, documentarile pentru scrierea unor opere sau reportaje erau platite foarte bine… Iarna si primavara lui 1954 il surprinde, intr-o astfel de documnetare, la castelul Foisor, cladit de regele Carol al II-lea, nu departe de Pelisor. Poetul locuia in dormitorul reginei – "cu baie, cu patul regal, cu fotolii, cu un monument pe birou, cu un aer distins si magnific", cum se confeseaza el intr-o scrisoare trimisa parintilor. Mincarea era buna, aerul curat, programul absolut liber, incheiat seara cu un recital de muzica si poezie. Interesanta in acest sens mi se pare marturia scriitorului Paul Anghel, care-i face un portret de-a dreptul memorabil. Decupez un moment dintr-o iarna la Sinaia. "Traiam cu totii un mare frison rosu, pentru faptul de-a fi gazduiti in castelul unor regi, pus la indemina poetilor de Revolutie… Beam din cristaluri cu monogram regal, intram si ieseam izbind copilareste usile, ne rasfatam intr-o lenjerie in care mai dormitau umbre si amintiri… Poetul purta cizme, o rubasca neagra, mustata abia i se ghicea, statea intr-un fotoliu stil cu picioarele atirnind deasupra unui scump covor persan…". Labis a locuit la Foisor, dar a stat si la Sinaia, in Casa Cavalerilor, intr-o boema totala: "Am deschis usa unei camere asfixiate de fum – scrie acelasi martor ocular (Paul Anghel) – in care Labis nu se afla. Era 10 sau 11 dimineata. Mi s-a parut ca petrecuse toata noaptea. Cesti de cafea, foarte multe sticle, un adevarat depozit sub pat, resturi din precedentele agape cu prietenii. Nae nu deschisese fereastra, si, in semiobscuritatea perdelelor trase, am facut eu acest oficiu. O pala violenta de vint a smuls insa hirtiile si a umplut odaia de file caligrafiate. Un dezastru, o tromba de poezie amestecata cu fum si fulgi de nea inghetati. N-am asteptat sa se astimpere. Am inchis usa si, cu un zimbet de sotie involuntara, am plecat…".

Dezmatul acesta poetic avea, desigur, o plata. Nicolae Labis l-a platit scump, cu propia-i viata.

Publicitate și alte recomandări video