Deconturi parlamentare

Viata parlamentara se deterioreaza tot mai mult in Europa, iar recentul scandal al deconturilor din Marea Britanie demonstreaza ca nici vechile democratii nu sint imune. Exceptind, poate, tarile scandinave, pe tot cuprinsul Europei occidentale increderea in reprezentanti a atins cote alarmant de joase. De multe ori, acest capitol este tratat la pachet cu altele, precum cel al coruptiei politice, stabilindu-se corelatii simple, adesea chiar legaturi cauzale. Si totusi, faptul ca un politician ales poate deconta obiecte si servicii de-a dreptul bizare, completind zeci de hirtii despre care publicul nu aude mai nimic, spune multe despre una dintre suferintele democratiei contemporane – de fapt, unul dintre resorturile veritabilei crize de reprezentare din Occident.  

Scandalul din Marea Britanie ne duce cu gindul la birocratie si birocratizare. S-ar parea ca legislativele s-au inspirat din practicile obisnuite ale „adversarelor" pe care erau chemate sa le controleze: guvernele. Primind salarii, apoi alte si alte facilitati financiare sau de alta natura, parlamentarii au devenit tot mai asemanatori birocratilor din Executiv. Au intrat in rolul unor angajati ai statului, in loc sa ramina, metaforic vorbind, independenti, servitori ai alegatorilor si numai ai lor.

Nu trebuie neaparat sa cadem prada teoriilor conspirationale. Nu a fost vorba de o tentativa de „capturare" a constiintelor si energiilor legislatorilor, de catre functionari perfizi din guverne. O miscare prin care parlamentarii sint stimulati sa plece in delegatii peste hotare, sa participe la festivitati, sa taie panglici si alte activitati de acest gen, doar spre a nu mai avea timp de control asupra guvernului. N-ar trebui sa vedem acest proces nici sub forma unei capcane intinse de majoritate, opozitiei. Pur si simplu, activitatea parlamentarilor s-a schimbat mult in ultimele cinci-sase decenii, iar odata cu ea s-au schimbat si personalitatile.

Nu are rost sa insistam aici asupra continutului activitatii parlamentare propriu-zise, marcat de ascensiunea lenta, dar ferma a etatismului. In tot mai mare masura, treaba parlamentarilor europeni devenea aceea de a distribui si redistribui – de fapt, de a valida politicile distributive si redistributive ale guvernelor. Reprezentarea propriilor alegatori a ajuns sa fie dominata de preocuparea de a obtine pentru ei cit mai mult din prajitura guvernamentala. Ceea ce nu e rau, atit timp cit nu devine trafic de influenta politica si nu il face pe ales sa uite de celelalte dimensiuni ale reprezentarii. Dar, pe termen lung (ani, poate chiar legislaturi), se ajunge la o tot mai importanta „clientelizare" a reprezentarii, cu tot ce inseamna ea – la propriu si la figurat.

Dar cel mai interesant fenomen a fost, de departe, penetrarea ideilor sociale in insasi aula forului legislativ. Nu discutam aici de proiecte precum cele ale pensiilor sau „ajutoarelor de somaj" pentru parlamentari, care – cu conditia sa fie gindite si aplicate cu decenta – ar putea fi acceptabile intr-o epoca in care, vorba clasicului, politica ar trebui sa fie o profesie. S-a intimplat, insa, o tranzitie de la vechile alocatii elitiste si orientate catre confort, la un sistem „social" care depaseste considerabil sfera exercitarii mandatului, devenind citeodata umilitor pentru cine il primeste.

Incet-incet, birocratia publica a fixat si tipurile de activitati care pot fi asimilate exercitarii mandatului, deci ale caror costuri ar putea reveni demos-ului, ca intreg. Acest lucru nu se putea realiza fara concursul sefilor de partid, deveniti lideri executivi. Volumul deconturilor a crescut, ceea ce era in interesul beneficiarilor, insa cu pretul instaurarii unei grile. Nu atit de stricte incit sa devina enervanta, dar suficient de stricta incit sa merite driblata (poate ca statele scandinave se numara printre putinele exceptii).

Sistemul de facilitati a ajuns sa se bazeze pe ideea ca activitatile ar trebui cumva defalcate, normate si remunerate corespunzator, ca la fabrica, ceea ce uneori incurajeaza ingeniozitatea, alteori candoarea. Cazurile britanice le acopera pe amindoua, dar li se adauga destule exemple de lacomie pura. Cel mai grav este insa faptul ca adesea frontiera legalitatii este inexistenta, iar cea a imoralitatii este poroasa, in asemenea chestiuni. Primii interesati de clarificari si masuri reparatorii (la capitolul orgoliu) ar trebui sa fie parlamentarii insisi. Nu spune nimeni sa se revina la simplitatea din epoca lui Disraeli si Gladstone, pastratoare de inegalitati, dar nu ar fi rau ca ridicolul sa inceteze. In definitiv, de ce ar putea un parlamentar (de orice natie) sa deconteze prinzul cu un coleg de partid, dar nu si hrana conservata pentru propriul ciine, de care, emotional, ar putea fi mult mai atasat?