Eugen Simion – 75

Ceea ce m-a atras de la bun inceput la cartile lui Eugen Simion, intr-o perioada in care critica literara nu se numara nicidecum printre prioritatile mele, a fost retorica eleganta si respirabila totodata. El stie sa faca agreabil orice subiect, sustinind si demonstrind ca stilul nu e o chestiune secundara in critica literara. In plus, pare a sti de toate si cauta mereu calea de mijloc; o cauta, as spune, patimas, uneori incruntat, alteori de-a dreptul vehement. Nu e nici un paradox in aceasta diplomatie a discursului sau, care adopta o morga si o atitudine academice, dar face si cu ochiul. De aici rezulta un ton mereu egal cu sine, obiectiv, dar nu pina la a deveni rece. Cine cauta cu tot dinadinsul analize inedite sau indraznete nu s-a orientat bine. Autorul Diminetii poetilor nu e un ludic, nu risca foarte mult, dar nici nu fuge de pericol. Pariaza de regula pe scriitorii consacrati, fara a se feri insa sa semneze cecuri de incredere in alb. Una peste alta, Eugen Simion este un critic in care te vezi obligat sa ai incredere.

Inainte de 1989, cind insasi autoritatea criticii literare era alta, Eugen Simion era, alaturi de Nicolae Manolescu, o institutie. Reusise sa se bata eficient pentru impunerea scriitorilor generatiei sale si nu facuse prea multe compromisuri. Reusise chiar, cine stie prin ce strategii, sa scrie despre autori prea putin acceptati de regim, cum ar fi Mircea Eliade. Cum dupa revolutia (sau lovitura de stat, ce-o fi fost) din decembrie 1989 scriitorii s-au despartit, cu violenta uneori, in functie de optiunile politice si cum optiunile lui Eugen Simion s-au indreptat exact in sensul contrar celor ale majoritatii colegilor de breasla (imi amintesc ca la aniversarea numarului 100 al "Caietelor critice" invitati de onoare au fost Ion Iliescu si Oliviu Gherman), el s-a trezit nu numai izolat, dar negat si in calitatea sa de critic. El insusi nu pierde prilejul sa aminteasca acest lucru, dar il transforma intr-o adevarata obsesie. Si poate ca nu chiar fara noima. Nu discut aici orientarea politica sau apolitica a sa. Nici nu ma intereseaza. La urma urmelor, nu in functie de Simion iau deciziile cind votez. Si, daca stam strimb si judecam drept, e libertatea lui sa fie de partea cui doreste. Nu cred ca orientarea politica a unui intelectual da masura talentului si dedicatiei sale profesionale. Aici e toata problema. Si o stie prea bine chiar fostul presedinte al Academiei: "Eu cred ca simpatiile si antipatiile mele politice nu au nimic de-a face cu critica mea literara". Just! Prin urmare, chiar daca pasivitatea in anumite circumstante este problematica, chiar daca cei mai multi au tendinta sa judece omul, cu slabiciunile, greselile si ezitarile sale, uitindu-i sau trecindu-i sub tacere calitatile evidente, pe mine ma intereseaza tot criticul Eugen Simion. Si, trebuie s-o spun cu toata responsabilitatea, dupa 1990, cind majoritatea criticilor titrati au depus armele sau si-au domolit ritmul, el a ramas mereu la masa de scris. Nicolae Manolescu traieste, risc s-o afirm, din autoritatea cistigata inainte de 1990 si din promisiunea Istoriei critice…, pe cind Eugen Simion a scris volume importante, de la cele despre Mircea Eliade si tinarul Eugen Ionescu, la cele trei volume despre Fictiunea jurnalului intim si seria in cinci parti a Fragmentelor critice. Adaug si coordonarea DGLR-ului, care, cu toate minusurile sale si erorile reparabile oricind, este cel mai bun instrument pe care il avem. Amintesc si Moartea lui Mercutio, Genurile autobiograficului, Convorbiri cu Petru Dumitriu, plus alte reeditari, unele substantial adaugite (studiul despre Lovinescu, mai ales) si deja mi-am numit argumentele pentru a discuta despre o activitate critica intensa. In mod paradoxal, receptarea acestor carti a fost mult mai firava decit ele au meritat-o. Aversiunile pe care autorul le-a stirnit s-au indreptat si asupra operei sale. Ceea ce, ideal vorbind, nu este corect. Practic insa e, din pacate, aproape o regula. Lasa ca, atacat cu brutalitate, nici Eugen Simion nu s-a aparat in pasi de menuet; ba chiar si-a alcatuit o retorica a victimei, evocindu-si, la tot pasul, inamicii care abia asteapta o miscare gresita pentru a se repezi asupra sa. Deschid aproape la intimplare volumele de publicistica si dau peste tot de sintagme de genul: "inamicii mei", "vrajmasii mei" sau "dusmanii mei". Criticul a devenit, poate explicabil, suspicios si a dat intr-o manie a persecutiei. E adevarat, multi prieteni l-au parasit in numele unor principii extraliterare, dar nici el nu se lasa mai prejos si nu da nici un pas inapoi. Si, daca stau bine sa ma gindesc, din toata aceasta boala a tranzitiei noastre, istoria literaturii s-ar putea sa aleaga tocmai devotamentul pentru marii scriitori, de regula congeneri, pe care Eugen Simion nu s-a lasat dispus sa-l negocieze. Cum nu fac parte din nici o gasca, din nici o grupare sau redactie literara, cum nu apar, prin urmare, nici un interes, pot spune ca pe mine unul ma intereseaza exclusiv intelectualul, scriitorul Eugen Simion; pe om prefer, pe cit posibil, sa nu-l judec.

Pe 25 mai, anul acesta, Eugen Simion a implinit 75 de ani. O virsta care, intr-o lume normala, ar trebui sa impuna respect si macar o reverenta. Dincolo de orice dubii, el este unul dintre marii nostri critici, iar acest lucru se cere rostit cu responsabilitate.

Publicitate și alte recomandări video