Exista o demnitate a compromisului?

  Exista carti a caror cutremuratoare incarcatura confesiva le scot din sfera esteticului, pe care nu mai avem dreptul sa il absolutizam, ci sa-l dibuim in tensiunea mentinerii la cote inalte a unor principii morale, etice, care slujesc adevarul, iar nu fandoseala alexandrina. Arhipelagul Gulag, reconstituirea lui Soljenitin, este printre titlurile pe care nu as ezita sa le numesc printre marile opere ale omenirii. E vorba de o carte care a schimbat fundamental istoria si modul Occidentului de a se raporta la o realitate pe care o idealiza, in necunostinta de cauza. Din aceeasi familie fac parte si memoriile Nadejdei Mandelstam, adunate sub titlurile graitoare Fara speranta si Speranta abandonata. Sotia marelui poet Osip Mandelstam, autoarea incearca sa isi asume moartea sotului in lagarul sovietic, ca urmare a unui comportament demn, ce echivala cu simpla conservare a personalitatii, a unor principii de onoare. Cartile sale se numara, astfel, printre cele care au reusit sa zdruncine credulitatea unui Occident care inca mai credea, superficial, in miracolul comunismului. Or, invatam de la acesti curajosi scriitori, care joaca rolul unor constiinte nepatate, comunismul nu are nimic de a face cu utopia propagandistica, ci cu absurdul devenit norma.

Rememorind prestatia morala de o nestirbita verticalitate a lui Osip Mandelstam, consoarta indoliata aduce in prim-plan o problema de prima importanta: aceea a martiriului unor scriitori nu indepartati de genialitate, cum ar fi amintitul poet sau Velimir Hlebnikov, unul dintre cei mai mari creatori de limbaj din poezia secolului trecut. Sa reproduc citatul respectiv, esential in intelegerea lumii din care am iesit cu 17 ani in urma: „Daca fiecare bucata de piine o primesti din miinile conducatorilor, in goana dupa o portie in plus, logic, trebuie sa renunti la orice gindire. Scriitorii au acceptat cu placere asa ceva la inceput pentru o ratie modesta, pe urma – foarte generoasa". Este ecuatia compromisului treptat, alunecarea, din constringere, in compromis. Intorcindu-si privirea incercanata asupra propriei tragedii familiale, scriitoarea se intreaba: „Nu stiu ce apreciere sa dau trecutului meu: daca Mandelstam s-ar fi hranit supus laolalta cu toti, el ar fi ramas in viata. Am fi trait impreuna o viata lunga si fericita, iar el n-ar fi cunoscut groaza asteptarii sfirsitului si moartea cumplita in lagar". Sa fie inregimentarea o solutie obligatorie, in cazurile extreme, pentru supravietuire? Istoria ne-a demonstrat ca da. Intrebarea este in ce masura este ea de acceptat.

Din spovedania Nadejdei Mandelstam strabate un urlet care nu a putut fi inabusit nici de trecerea timpului; nu e corect sa ii pretinzi unui om sacrificiul, in numele unor principii atit de arareori respectate. Din disperare, sotia celui disparut ajunge la concluzia ca e preferabil compromisul pierderii vietii. In aceste pagini, durerea sa autentica neaga orice detasata pledoarie despre martiriul obligatoriu, necesar pentru pastrarea onoarei. Iata pasajul cu pricina, esential pentru oricine vrea sa inteleaga grozavia cruzimii cu care comunismul, de orice coloratura ar fi el, il striveste pe bietul om sub calciiul sau otelit: „Ma doare sufletul cind ma gindesc la zilele lui de pe urma, incit inclin fara sa vreau spre ceea ce se cheama compromis si care este rezonabil. Ii sfatuiesc pe toti prietenii mei sa accepte compromisul". Viata este, totusi, mai importanta, pare a conchide scriitoarea. Si cine o poate acuza? Dar ea nu uita sa traseze, ferm, anumite limite: compromisul nu trebuie sa mearga pina la a te vinde cu totul, „cu trup si cu suflet". Altfel tot moartea e de ales. Mai lasa compromisul, in asemenea cazuri-limita, loc pentru demnitate? Eu unul asa spune ca da, fara nici un dubiu, exista situatii in care el este semnul vitalitatii, al incapatinarii de a supravietui, poate chiar al bunului simt. El e, uneori, obligatoriu, mai bine spus inevitabil, dar cu o conditie: sa reprezinte solutia ultima, de avarie, sa nu se transforme in conduita generalizata, in metoda de parvenire.

Iata marile probleme de morala carora le-au facut fata acesti scriitori care au inteles sa-si asume orice risc, sa treaca peste dramele personale si sa sacrifice totul de dragul unei utopii a normalitatii. Adica a demnitatii. De aceea, cei care au riscat, care si-au pus la bataie propria viata sau, mai grav chiar, pe cea a celor apropiati, merita cu totul un neconditionat capital de stima. Soljenitin, Paul Goma, la noi sint putinele exceptii care-mi vin prima oara in minte.

Am discutat despre exceptiile luminoase, dar nu toti oamenii pot duce povara unei aure de erou. In anumite circumstante, lasitatea, ezitarea sint profund omenesti si de inteles. De aceea, e un semn de mojicie si de lipsa de discernamint sa ignori contextul in care cutare fost detinut politic, strins cu usa, a cedat. Nu spun ca adevarul nu trebuie dat la iveala, spun doar ca ar fi bine sa fim mai precauti in formularea verdictelor de vinovatie. Al. Paleologu, Adrian Marino si altii ca ei, a caror viata a fost frinta la jumatatea drumului, nu pot imparti aceeasi „boxa a acuzatilor" cu securistii notorii, care, culmea romanismului, ies imaculati din dosarele de la CNSAS. Eu unul nu pot sa ma impac cu ideea ca Paleologu, Marino si alti fosti detinuti politici sint marii vinovati, in vreme ce de-alde Plesita, Merce, Vadim Tudor ne-au privit senin, 20 de ani, in ochi si ne-au tinut lectii de morala, ne-au invatat ce este patriotismul. Nu mai spun ca ultimul dintre ei ne reprezinta si in Paralmentul European. Halal normalitate mai locuim, la 20 de ani dupa ce peste o mie de tineri au murit cu entuziasm.

Publicitate și alte recomandări video