Caută 
4 MIN
Acesta este titlul noului volum de versuri al lui Tucu Morosanu (aparut la Editura Feed Back din Iasi), care isi duce veacul exilat iarna in bucataria sa de vara de la Cimpulung Moldovenesc, bucatarie cu cerdac din care pornesc carari si drumuri de roua, serpuind prin dulcile obcini ale Bucuvinei, trecind prin Pasul Mestecanisului, prin valea nabadaioasa a Bistritei si prin molcoma valea a lui Chiril, pentru a se opri un pic in Pasul Prislopului si a urca apoi, odata cu lasarea intunericului, prin saua Fundul Colbului, pe vesnic incruntatul munte Giumalau, pina la coliba de pe Steaua Ciobanului, unde "trece agale, cu pulberi de lumina in coama hirsuta", pe Drumul Robilor, acompaniat de sunetul buciumelor, "lustrul pastorilor".
L-am cunoscut in vara anului trecut la Festivalul de poezie de la Satu Mare. Printre poetii galagiosi sositi din nord dar si din sud, Tucu Morosanu facea o figura aparte. Statea, de obicei, la cite o masa din colt, asistind zimbitor la conversatiile pe care confratii de poezie le incingeau, inconjurati de cutite, sticle si pahare, discutind despre toate cele ce se petrec in luna si in stele… Era de o discretie rara si de un bun-simt aproape batator la ochi. Poate ca nu se simtea tocmai in largul sau printre atitea "celebritati" si spirite alese… Atitudinea sa rezervata nu respira insa nimic ostentativ. Tacerea lui era una naturala. Poetul tacea cu naturaletea cu care un fumator inrait fumeaza in fata cestii de ceai sau de cafea prima, dar niciodata ultima tigara. Figura, sau mai bine zis atitudinea lui avea ceva oriental, amintindu-mi cumva de poezia lui Matei Visniec, Inteleptul la ora de ceai, care, ignorind urletele multimii din strada, priveste cum dinlauntrul cestii "se ridica la suprafata singele lucitor al materiei". Mi l-am inchipuit stind cu picioarele incrucisate, intr-o pozitie contemplativa, in apropierea unui inchipuit havuz dintr-o pagoda, incercind sa descifreze cu privirea un hai-ku ce suna ca un boncaluit urias de cerb ce "linge drobul lunii", ascultind "ploaia gindita tirziu" ce susura monoton peste "parcul ce si-a baut umbra obedienta".
Ne-am cunoscut ceva mai bine pe drumul de intoarcere, trecind prin Tara Oasului si contemplind muntii ce se zareau in dreapta noastra. Nu am simtit nevoia sa vorbim. Nici sa ne schimbam impresiile asupra modului cum perceam piesajul ce ni se derula prin fata ochilor… Poetul s-a remarcat, din nou, printr-o tacere graitoare. In masina ce gonea cu o suta de kilometri la ora, Tucu Morosanu statea la fel de linistit ca inteleptul lui Visniec la ora ceaiului. Nu-l deruta nici conversatia aprinsa pe care o purtam punind literatura si tara la cale, si nici miscarea. In sfirsit, dupa un scurt popas pe care l-am facut la Sighetul Marmatiei, ca sa ne tragem sufletul, si un altul la Viseul de Sus, unde ne-a intimpinat taraful, dupa vreo trei sau patru ore de navigat pe drumuri nu tocmai cusere, am ajuns, in sfirsit, si la locul sau de bastina. Parasind soseaua, am facut un cot la stinga, apoi unul la dreapta si iar, daca nu ma-nsel, la stinga, si am ajuns intr-un fel de han-cetate, strajuit de o parte si de alta de ape limpezi curgatoare, clipocind precum cristalul. Aici limbile ni s-a dezlegat din nou, in timp ce inspectam cu ochii din ce in ce mai uimiti ferma de pesti si pasari a poetului. Am vazut acolo vietuind laolalta rate lesesti, porumbei rotati si gulerati, cocostirci albastri si giste egiptene ce ne ciuguleau graunte din palme, cu ochii atintiti spre muntii ce fumegau in zare. Am dat apoi, intr-un alt adapost, peste un cird de cormorani ce inotau alaturi de citeva nutrii jucause, speriind pastravii ce se avintau sa infunte cursul repede al apei. Nici aici, in imparatia sa, poetul nu a vorbit prea mult, insa tacerea sa a fost de data aceasta si mai graitoare, caci, nerostitele cuvinte s-au intrupat la masa, nu altfel, ci tocmai la timpul potrivit, sub forma de pesti frumos rumeniti si legati in cetina de brad si in poloboace de vin negru si inmiresmat, potolindu-ne si foamea, si setea de care eram cuprinsi inca din Tara Maramuresului…
La lasarea intunericului, a trebuit totusi sa ne ridicam de pe scaunele noastre ingreuiate si sa pornim din nou la drum, lasind in urma hanul, unde lupii inca "n-au sfisiat beregata lunii si cerbii scutura-n lanci viclenia stelelor", unde "jderii isi rid de acrobatii din oras", ascultind cum "ursoaica isi intarca puii si linistea intr-un fel cu totul altfel reinventata, spre a fi devorata mai cu folos", unde unchesul poetului, cu baltagul rezemat de cer, "saruta copita oilor schioape", privind pruncii si ingerii flaminzi ce se perinda in cete pe Calea Lactee". Si cind am ajuns acasa, batea tocmai "ceasul cind cocosul lunatic ezita sa cinte", iar noi nu stiam exact cum ar fi trebuit sa ne lepadam de tacerea poetului ce ne bintuia acum prin suflet.
Inainte sa se pravale somnul peste pleoapele cazute, l-am auzit pe Morosanu inginind: "Aproape ati ajuns sa credeti ca lumea-i numai sticla si beton", "tot mai putini isi poarta turmele prin iarba stelelor", "eu sint din tagma celor ce-l vad pe Dumnezeu in chip de roata sau de roua…"
A fost un repros sau o povata?
