Firman, bre

Vineri ce-a trecut s-a consumat ultimul episod al foiletonul politico-sportiv care a fost experienta de prefect de Iasi al dlui Nicusor Paduraru. Demis cu citeva zile in urma in circumstante pe care vreau sa le discut mai departe, dl. Paduraru si-a luat ramas bun de la fostii sai subordonati. S-au varsat lacrimi, s-au dat flori si s-au facut promisiuni de dragoste nepieritoare. Reporterii prezenti la fata locului au tinut sa eternizeze momentul in culori patetice, de o caldura surprinzatoare. Pina mai ieri, il injurau in gazetele lor, ii anuntau sfirsitul sau ii cereau imperativ capul. Motivele variau de la pasareasca sa lirica (repros intemeiat de altfel) pina la filiatia presupusa cu un baron local binecunoscut, dar probabil ca toate se invirteau in jurul dosarelor cu restituirea proprietatilor imobiliare. De altfel, circula intens zvonul ca demiterea i s-a tras de aici, mai clar, direct din amvonul unui inalt preafericit, cu mari interese funciare in fosta sa feuda.

L-am cunoscut putin inainte de a fi numit si aproape deloc dupa, in afara ecourilor si imaginilor din media. Nu stiu daca a fost un prefect iesit din comun. Mi s-a parut totusi un om discret, afabil si bine intentionat. Mi-a devenit simpatic insa mai ales pentru refuzul sau de a se supune baronului local atotputernic, motiv pentru care i se prevestea cam in fiecare saptamina demiterea si infernul, iar apoi pentru refuzul de a face din pozitia lui o rampa de lansare in competitia politica. Nu s-a umflat in pene si nu s-a duelat toata ziua cu primarul Nichita, numai pentru placerea galeriei, fara a inceta sa-si faca datoria. Am impresia de fapt ca acest tip de atitudine a fost eficace, caci i-a luat acestuia privilegiul unic de a se automartiriza pe altarul luptei cu Puterea. Vedem ca fara acest alibi ieftin folosit cam de toti incompetentii locali, actualul primar a devenit mult mai mic: redus la lumea lui, cu fotbalul, iuliusmallul si neculauul (vicele) lui si nimic mai mult.

Demiterea dlui Paduraru era asadar asteptata demult. Din acest motiv, cariera lui de prefect mi s-a parut mereu o cursa contra fatalitatii. Totusi, momentul si mai ales felul in care s-a produs aceasta au lasat pe toata lumea fara grai. Dincolo de surpriza este vorba de un exemplu halucinant despre modul cum functioneaza institutiile publice in Romania europeana a anului 2008. Nu ma refer doar la politetea inerenta functionarii administratiei publice, la o anume stilistica protocolara care trebuie sa domneasca in raporturile dintre guvern si functionarii publici, indiferent daca sint interimari sau nu, cit mai ales la puterea mecanismelor informale, a jocurilor de culise, cum se spune. Este evident ca dl. Paduraru a suparat pe cineva foarte rau, si acel cineva a batut cu pumnul in masa, iar dl. Tariceanu nu-l putea refuza. Acest domn, cu tot respectul, nu cred ca este detestatul baron local amintit mai sus.

Observam de altfel ca dlui Paduraru nu i s-a adus nici un fel de repros, ba chiar i s-a promis ca va fi avansat. Dar nici nu a fost laudat protocolar, cum se face in toata lumea. Nici macar nu i s-a oferit un post anume, ceea ce arata ca totul a fost precipitat, ca si cum prefectul de Iasi devenise problema principala a Romaniei. Nu stim sa fi existat de altfel vreo analiza care sa fi motivat acest demers. De altfel, culmea, prefectul se deplasa la Bucuresti, la un curs de perfectionare al ministerului. Se pare ca, problema demiterii sale nici macar nu fusese anuntata pe ordinea de zi a guvernului. Pe scurt: a fost mazilit fara nici o explicatie si fara nici o logica administrativa serioasa.

Toata lumea isi poate da seama ca in acest ritm nu vom avea niciodata institutii functionale. In administratie, precaritatea este contra-productiva. In acelasi timp, in discutie este aici daca mai putem trai cu impresia ca avem un guvern rational. Spun: macar impresia. Nu de alta, dar ne vom trezi intr-o zi ca primul ministru cinta cucurigu pe sub masa plina cu laptopuri si dosare, cum s-a intimplat acum un veac unui alt liberal, mai serios si decent, D.A. Sturdza.

In tot cazul, episodul mi-a adus aminte de vechile maziliri de pe vremea asa-zisa a fanariotilor. Nu-mi plac in general paralelele istorice. Istoria nu se repeta, dupa cite se spune. Uneori insa asemanarile sint strivitoare. Sisteme culturale identice, caractere identice, foamea de bani si lipsa de scrupule identice: de ce n-ar genera si situatii sau comportamente identice?

Se intimpla la Iasi acum peste doua veacuri, in septembrie 1777. Victima a fost Grigore Ghica, ramas in istorie ca al treilea. Ghiculestii, se stie, au fost o familie de albanezi grecizata, apoi romanizata, devenita inca din a doua jumatate a secolului XVII familie domnitoare in Principate, iar apoi in secolele urmatoare un mare clan politic. Acest al treilea a fost poate cel mai insemnat, pentru Moldova, cel putin, care ne-a lasat o amintire la fel de luminoasa precum al cincilea, pasoptistul, care a avut insa un sfirsit la fel de tragic. Ne-a lasat printre altele un proiect de reforma a scolilor remarcabil.

Circumstantele nu ne sint foarte bine cunoscute. La fel, nici motivul. Haraciul, peschesurile, mucarerul fusesera platite la timp. Se pare ca protestase alaturi de unii boieri in legatura cu cedarea Bucovine cu doi ani mai inainte Austriei. Probabil insa ca turcii il banuiau pe domn ca ar fi fost apropiat rusilor, dupa cum este posibil ca un contracandidat sa fi licitat mai convingator pe linga pasalele otomane si marele vizir.

Turcii au procedat ca de obicei. Au trimis pe ascuns un capugiu sa-l execute pe domn. Trebuie spus ca mazilirile se faceau de obicei in cel mai mare secret, pentru ca domnii sa nu sa aiba timp sa-si organizeze o rezistenta, in cazul in care vreunul ar fi manifestat asemenea fantezii, dar mai ales pentru ca acestia sa nu fuga la austrieci sau la rusi. Apoi, turcii erau in general oameni discreti, nu vroiau scandal. Executia domnului era totusi un fapt exceptional (n-au fost decit doua, am impresia, in tot secolul fanariot!).

Avem doua versiuni ale evenimentului. Acestea difera doar in ce priveste locul si desfasurarea evenimentelor. In ambele insa avem cam aceeasi semnificatie. Domnul este asasinat de catre capugiu (in unele personal, in altele de oamenii sai), sub privirile boierilor sau in tot cazul in mijlocul capitalei. Se pare ca atunci cind boierii au intentionat sa intervina in ajutorul sarmanului domn, care se mai zbatea inca in agonie, capugiul a strigat: Firman, bre! si nimeni nu s-a mai bagat.

Bine macar ca, in cazul dlui Paduraru, firmanul nu prevedea si un accident de circulatie. Este un progres, orice am spune.