Fiti fericiti! E un ordin!

O echipa de specialisti in educatie condusa de fostul ministru Miclea a redactat, la cererea presedintelui Basescu, un raport asupra starii educatiei romanesti in acest moment. Saptamina trecuta, beneficiarul, presedintele, in speta, l-a facut public, in cadrul unei intilniri la Cotroceni cu profesori si administratori din sistemul de invatamint. De ce acum, in plina vara, nu am idee. S-ar putea spune ca un asemenea subiect este intotdeauna potrivit pentru o discutie. De fapt, mai curind ma tem de acest argument. Intr-adevar, despre ce se poate discuta mai mult si mai frumos decit despre educatie. Subiectul ar putea lua locul cu brio altor subiecte generoase precum pacea mondiala sau incalzirea globala.

In acelasi timp, putem oare discuta la infinit despre educatie? Fireste ca nu pun la indoiala aici legitimitatea unei discutii intelectuale, ci doar rostul unei discutii in registru electoralist. Pe de alta, imi este teama ca aceasta frenezie deliberativa sa nu ascunda o frenezie voluntarista. Ne asteapta oare o noua „reforma radicala in invatamintul romanesc"? Si daca va fi inca o reforma in plus si nimic mai mult? Sau mai bine spus: daca reforma in sine este problema? Vreau sa spun ca nici discutiile, nici reformele in sine nu sint fireste de respins, ci doar transformarea acestora intr-un un joc in sine, o simpla afacere politica (in sens electoral, aici). La fel ca si in chestiunea pensiilor, nici in educatie fericirea nu vine prin decret: nu ajunge sa dai o lege intr-o directie sau alta, pentru a imbunatati ceva. S-ar putea ca de fapt originea raului, atit cit imi dau seama, sa stea intr-un sir de clisee si idei false despre educatie sau invatamint. Din pacate, Raportul Miclea si lectura pe care o face dl. Basescu se pastreaza in acelasi registru.

Prin urmare, as vrea mai departe sa pun in discutie citeva dintre clipeele care paraziteaza discutia asupra educatiei in Romania si pe care Raportul Miclea nu pare sa le evite. Voi incepe cu cele soft. Prima este confuzia dintre cercetare si educatie. Acestea sint doar aparent legate. Ii implica uneori pe aceeasi oameni sau aceleasi institutii, dar sint diferite ca problematica si organizare. Nici cauzal nu sint obligatoriu relationate. Poti avea un foarte slab sistem de educatie si o buna cercetare, daca investesti si aduci oameni din afara sau ii concentrezi pe cei buni. Diferit ar trebui tratat si invatamintul asa-zis preuniversitar in raport cu cel universitar. Aici nu este vorba de o diferenta de calitate (ca sursa de prestigiu), ci de una care priveste obiectivele, didactica si structura celor doua. Se persista in a se vedea universitatea pe de o parte ca pe o prelungire institutionala a liceului (ceea ce de ceva timp a si devenit, dar nu mi se pare ca asta s-ar dori!), chiar una mai „populara" (in sensul de neselectiva), iar, pe de alta, ca pe o simpla filiera vocationala (un fel de scoala profesionala mai liberala).

Probabil insa problema cea mai importanta a acestui Raport este ca percepe educatia ca pe un soi de substanta: ceva ce poate fi cuantificat, comparat, si mai ales reformat in orice directie am dori. Oricine s-a uitat pe Raport putin a vazut ca acesta abunda in date statistice comparative. Educatia este vazuta aici exclusiv ca instructie/invatamint public, iar comparatismul statistic ca metoda unica de evaluare. Adevarul este ca din aceasta perspectiva privind nici nu avem alte mijloace de evaluare mai bune. Este un cerc vicios. Pe de o parte, educatia nu poate fi decit de stat sau treaba statului, fiind conceputa ca o politica publica la fel ca oricare alta. Pe de alta, fiind o politica publica, aceasta trebuie sa aiba coeficienti de evaluare, pentru a o putea legitima public. De aici termenii folositi de dl. Basescu in discursul sau: ineficacitate, inechitate, nerelevanta, slaba calitativ.

Se intelege ca educatia poate fi conceputa ca politica publica si nu este nimic rau in aceasta. Ce este rau tine de excesele ori mai bine spus de ponderea sociala a educatiei ca atare. Faptul are cel putin doua consecinte de ordin general: 1. Exclude de la decizia privind organizarea sistemului tocmai  beneficiarii (platitorii) si uneori victimele sistemului. Prin aceasta nu se limiteaza sfera de competenta a factorilor implicati: a. politicul; b. expertiza (specialistii in educatie); c. administratia publica; d. parintii.  Mai clar, nu separa domeniul guvernantei (administratiei sistemului public de invatamint), cel al expertizei strict didactice de cel al discutiilor publice privind modelele si optiunile in materie de educatie, care este domeniul societatii, al beneficiarilor sistemului.

2. Izoleaza educatia/invatamintul de restul sistemului cultural din care face parte. Vedem ca avem aici pe de o parte o supra-investire a educatiei (educatie egal modernizare egal prosperitate egal fericire colectiva), iar pe de alta, educatia apare ca instrument de inginerie sociala: prin acesta se realizeaza integrarea culturala, omogenizarea si mai ales de selectia sociala.

Dupa cum ne dam usor seama, problema tuturor politicilor si reformelor, in educatie, asadar, este ca se bazeaza pe proiectii care nu iau in considerare decit interesul statului, perceput ca fiind expresia interesului general. Stim insa ca statul ignora peste tot individul. Or, educatia implica formarea individului, structurarea sa ca o constiinta si un rol public. In educatie, nu exista statistica. Noi sintem diferiti, ne formam diferit, avem scopuri si calitati diferite. N-ar fi oare mai normal ca tocmai cei care pe de o parte platesc acest serviciu public, iar pe de alta sint „cobaii" acestuia, sa aiba cuvintul cel mai important in deciziile legate de cum trebuie sa se faca educatie, ce anume sa contina si pentru ce? Specialistii in educatie pot avea un rol in didactica, eventual in elaborarea unor strategii de ameliorare a procesului educativ.

Dar nici ei si nici statul, fie ca este vorba de presedinte, de ministrul de resort sau prim-ministru, n-ar trebui sa decida unde imi dau copilul la scoala, cu ce profesor sa invete, cit anume sa aloc pentru educatia copiilor mei si nici chiar continutul a ceea ce copii mei trebuie sa invete. S-ar putea sa fiu un parinte obtuz sau retardat. Daca nu incalc legea, este dreptul meu. Face parte din democratie si dreptul de a gresi. Se intelege ca statul poate interveni fie facilitind accesul copiilor la educatie, fie obligindu-ma la o anumita conduita minimala, prin care sa nu agresez copilul, inclusiv obligatia de a urma un anumit ciclu scolar si de a da anumite examene. Dar atit. Restul este responsabilitatea mea. Pentru ca eu platesc si pentru ca fericirea mea ma priveste mai intii pe mine.

Publicitate și alte recomandări video