Iacobeni – un Balcic bucovinean?

Spre deosebire de alti munti, cei ai Bucovinei degaja un parfum inconfundabil. Blanda lor melancolie te insoteste la fiecare popas sau cu orice prilej de mobilitate tranzitorie, fie si grabita. Molcoma lor ondulare, alternanta culmilor nu tocmai sfidatoare prin semetie, verdele pajistilor si padurilor fara hotar, prospetimea luminii neafectate de obisnuitele ceturi slobozite din plamanii nesanatosi ai furnalelor estompeaza pana si cele mai rebele nelinisti sau impulsuri „abisale". Capeti, fara sa vrei inadins,  dispozitii calme, generoase si senine. Savurezi din plin clipele contemplative oferite si le dai atentia binemeritata. O contagiune aproape magica transfera calitatile peisajului si asupra oamenilor – mai cu totii  pasnici, hatri si sfatosi.

In drum spre Ardeal, Maramures ori aproape, in tihnita Vatra a Dornei, cu trenul sau masina,  am trecut de multe ori prin Iacobeni. Locul in sine nu-mi retinuse atentia mai mult decat celelalte sate cu care se invecineaza, deopotriva de frumoase, insirate cuminti pe vechiul Drum al tatarilor, serpuind la poalele Suhardului, Obcinilor Bucovinei si Giumalaului. De o vreme incoace insa, il privesc cu alti ochi…      

Cronicile spun ca primii sai locuitori coboara din neamul lui Iacob, un pastor maramuresean prigonit candva de unguri. De la 1774, tinutul s-a aflat, pret de aproape un veac si jumatate (pana la 1918), sub guvernamant austric. „Urmele" acestuia se vad inca pe suprafata asezarii. Siluetele edificiilor administrative sunt indatorate arhitecturii teutone, peste care s-au adaugat interventii ulterioare, cu specific regional. Cladirile grele, sobre si austere, tipice spiritului cazon austriac, sunt „imblanzite" vizual cu mozaicuri florale bucovinene, dispuse in structuri liniare si simetrice pe fatadele constructiilor. Pentru a lucra in minele de fier si mangan, noii stapani au adus cu ei colonisti germani, priceputi sa scoata din maruntaiele muntilor bogatia minereurilor ascunse. Se spune ca in certa inclinatie a locuitorilor spre ordine si disciplina trebuie sa recunoastem fermitatea si rigoarea spiritului nemtesc, asumat de acestia cu mandrie.

Doua sunt numele cu care se poate lauda Iacobeniul. Ambele au legatura cu arta. Unul tine de trecut – Epaminonda Bucescu, zugrav bisericesc, traitor pe timpul lui Eminescu, bun prieten cu acesta; celalalt – Liviu Suhar – pictorul iesean, ne aduce in prezent. Numele sau are, de buna seama, legatura cu Suhardul, muntele care se profileaza la orizont.

Acum un an, Liviu Suhar a infiintat o asociatie cu scopul de a promova arta si artistii. Despre intentiile acesteia am scris la vremea respectiva. Simpozionul national de pictura si desen, pus in act vara aceasta, intra in logica „intamplarilor" preconizate. Lui i se adauga recenta expozitie de la Galeria „Tonitza" si lansarea unui album, Iacobeni – particularitati imagistice, reunind imagini cu lucrarile pictate si marturii ale celor care au participat la eveniment.

In expozitia inaugurata la Iasi, peisajul este „personajul" principal. Artistii par „furati" si confiscati de spectacolul netrucat al naturii. Omul este „pus intre paranteze", adica omis voluntar sau trecut intr-un registru al disimularilor premeditate. Asa cum casele „vorbesc" despre oameni, bisericile, multe la numar, vorbesc despre Dumnezeu. Iacobeniul este asemuit unui Eden montan, pe care doar o recuzita poetica il poate descrie. Arina Gheorghita recunoaste aici un „decor pentru legende romanesti descalecatoare… Peisaj larg, cu dealuri corpolente, dar si loc mult in care muntii sa-si intinda spinarile, case bogate si dichisite si o dragoste pentru flori rar intalnita. Nimic nu e inghesuit aici si ochii ti se odihnesc pe intinderea nesfarsita in care milioane de brazi isi indreapta spre cer virfurile ascutite ca sagetile lui Zalmoxis".

Convertit la pictura, sculptorul Ilie Bostan este retinut de acele „fasii povarnite, orizontale, verticale, oblice, uneori inguste, alteori desenand suprafete intinse pe coastele abrupte ale muntelui, unele de un verde crud, dat de coltul ierbii de abia mijind dupa ultima coasa, altele de un ocru aramiu care o asteptau. Verdele intens, proaspat, consistent intra in contrast cu verdele inchis al padurilor de conifere ce imbraca culmile abrupte sau lasand sa se scurga in vale, pe terase plastic determinate, siruri isolate de brazi, mai batrani sau mai tineri, delimitand acele spatii de culoare atunci cand nu sunt marginite de expresiva ritmica a gardurilor de barne care peticeau muntele".

Pentru Neculai Mihaila, Iacobeniul „este un loc in care cerul cu muntii aproape se ating, lumina este mai puternica, mai pura in contrast cu umbra, culorile sunt mai vii, mai adevarate, mai clare dupa ploaie, verdele este verde". Aici „diminetile sunt asemanatoare unei raze de soare ce-ti atinge usor pielea, iar adierea simfonica a vantului iti transmite soaptele padurilor monumentale de brazi", noteaza in impresii Andreea Dascalu, preocupata sa surprinda in lucrarile sale „aceasta nuanta de pace cristalina datorata luminii mangaietoare si vuietului adanc al vantului".

Tabloul Zamfirei Birzu fixeaza un luminis in care luminile si umbrele se intretes delicat. „Casuta, bradul, capita, turla bisericii, toate lasa umbre lungi ce se invartesc in fiecare zi in jurul axei lor, devenind astfel un Axis Mundi primordial." Cornel Ailincai intra in „venele peisajului", descriind „aburii albastrui" ai muntelui, „prisosul de verde", „maretiile teluric primordial", „cortegiul cortegiul polifonic de energii si frumuseti". Pentru pictorul clujean, tabara in sine este un adevarat „banchet al spiritului", condimentat cu momente si accente dionisiace.

Pe langa cei pomeniti, i s-au alaturat lui Liviu Suhar pictori si graficieni cunoscuti: Atena Elena Simionescu, Valentin Sava, Elena Mihaila,  Gabriela Popa Benescu, Smaranda Bostan, Ioan Pricop (Iasi), Constantin Catargiu, Ioan Mercea (Timisoara), Stefan Pristavu, Vasile Mandra – Craita (Bacau), Nicolae Suciu (Baia Mare), Ana Maria Ovadiuc (Suceava), Virgiliu Parghel ( Bucuresti).

„Proiectul Suhar" vizeaza, intre altele, infiintarea unui muzeu de arta cu lucrari ale contemporanilor si perpetuarea ideii de simpozion. Valorificand capitalul simbolic adus de artisti, Iacobeniul ar putea deveni ceea ce poate sa fie – un Balcic al Bucovinei, un loc in care natura si cultura nu se despart, ci se sustin reciproc. In folosul tuturor.

Publicitate și alte recomandări video