Joi dupa Craciun, cu Jurgiu si Desplechin

Martea asta s-a putut vedea Marti, dupa Craciun la Republica. Ce se-ntimpla? Intra si spatiul public intr-o dezmortire conceptuala? Se incearca, totusi, demitizarea universului media? Mai mult, in seara de 24 decembrie, TVR1 programeaza Un conte de Noel, (2008, regia Arnaud Desplechin), in care o familie disfunctionala se uraste de moarte cu ocazia Craciunului. Pentru mine, revederea filmului la postul national  a fost o mare supriza si cel mai frumos cadou cinematografic al vacantei.

Junon (Catherine Deneuve) e mama clanului Vuillard. Cei trei copii ai sai, Elisabeth, Henri (Mathieu Almaric) si Ivan, isi aduc sotii, odraslele si iubitele in casa parintilor pentru Craciun, confruntindu-se totodata cu singura si cea mai grava situatie din istoria familei: leucemia. Joseph, fratele lor, fiul parintilor, murise la sase ani, fara posibilitatea unui transplant de maduva. Acum, mama Junon este diagnosticata cu aceeasi maladie, urmind ca testele medicale sa arate daca vreunul dintre copii o poate salva. Mediul familiei Vuillard e instarit, educat, intelectual, distractiv, cinic, iconoclast, antireligios, dar sensibil la spirit, constient de toate contradictiile moderne si urmindu-le cursul asumat, liber in drama si/sau comedie. Recunosc, la prima vizionare in cinematograf, m-a atras ludicul extrem al regiei.  Desplechin demonstreaza ca ideea de coeziune stilistica e mult mai nuantata decit se crede in general. Daca incepe fix, nu continua fix, acelasi lucru fiind valabil si pentru filmarile din mina sau de orice alta natura. Autorul povestii de Craciun are un arsenal regizoral de colectie; imprumuta coloana sonora din filme noir sau fantasy; fade-in-uri in imagine din expresionismul mut; foloseste papusi pentru a prezenta biografia familiei; personajele se adreseaza direct la camera, atunci cind ofera informatii suplimentare despre sine.

Tudor Jurgiu a scris deja mai multe despre Un Conte de Noel  in Film Menu din octombrie 2009. Analiza lui e la singe: "mai este si placerea imaginii, placerea de a privi un montaj ornamentat cu taieturi, miscari si muzica, fara a deveni enervant, insa. Cadre lungi, lente sint brusc intrerupte de o elipsa de citeva secunde sau de un cadru filmat din mina, care rastoarna echilibrul scenei. Un tip de montaj in perfecta concordanta cu starea personajelor, cu propriile lor dezechilibre interioare. Putin schizofrenic, pentru ca asa sint si Henri si Junon. …La Desplechin uimeste contrastul dintre text si modul in care actorii il abordeaza. Aproape orice, oricit de grav, e spus cu zimbetul pe buze, cu un ton infiorator de impacat. Lipsa de iubire dintre o mama si fiul ei sint marturisite de amindoi la o tigara, pe un balansoar, in ajunul Craciunului; e acelasi ton cu care s-ar fi intrebat ce cadouri sa faca celorlalti din familie. Regizorului ii place sa ilustreze relatiile dintre personaje cu ajutorul unor gesturi excentrice sau prin mici jocuri, care dau libertate actorilor. Intr-o secventa de inceput, fratele mijlociu Henri, oaia neagra a familiei, se opreste pe marginea unei borduri si cade cu fata in jos pe asfalt, ca o caramida. In ciuda conflictului puternic, actorii au un tip de retinere care intensifica tensiunea. Sint secvente in care personajele isi reprima pe cit pot emotiile si incearca sa pastreze acea aparenta formalitate a discutiei. Atunci, doar citeva priviri sau prim-planuri reusesc sa aduca secventa la o tensiune aproape insuportabila. Sint tratate lucruri pe care multe filme despre familie le ocolesc cu grija. Insa la el, dispretul, ura sau absenta dragostei sint prezentate cu o normalitate care aproape sperie si, cu siguranta, tulbura. Desplechin tine ca in filmul lui sa fie spuse acele adevaruri pe care cei mai multi dintre noi nu le rostim niciodata. Bineinteles ca sint toate dramatizate/intensificate printr-un dialog uneori succint, alteori complicat si psihanalitic, dar intotdeauna nemilos… Viziunea sa exclude acel gen de iubire neconditionata care este o certitudine in multe filme despre familie. Notiuni ca frate, sora sau mama sunt puse la indoiala, si astfel totul este permis". 

Imaginati-va, deci, surpriza mea cind, intre emisiuni dedicate traditiilor imemoriale (nimic impotriva, dar sint prezentate in acelasi fel in fiecare an), comedii americane cu suflet ras-vazut si ra-suflat, privesc (unde? La televizor?) Un Conte de Noel in ajunul Craciunului. Conflictele din film se rezolva, dar nu in sensul binelui tintit, ci intr-o acceptare a realitatii de neevitat. E cumva interesant, e adevarat ca acceptarea si realitatea s-ar putea sa devina si ele niste valori in curind, depasind poate, sper eu, acea realitate secunda ce a dominat si a constituit de fapt imaginarul, escapismul, arta. E bine ca sint distribuite/difuzate si alte filme de Craciun. E bine ca nu dansam in fiecare an pe aceeasi muzica. Pentru ca putini dintre noi traim de Craciun intr-o comedie americana atit de frumoasa, atiat de impacata, atit de sufletista ca la televizor.

Publicitate și alte recomandări video