Noile propagande

In timpul copilariei mele, intr-un sat de cel mult o suta de case, din  judetul Botosani, aveam la scoala o colega care suporta pe nedrept din cauza recentei convertiri a tatalui sau la noua religie politica. Pe nedrept, era o fata cinstita, constiincioasa, desteapta (in context). Era apelata cu un cuvant exotic, necunoscut copiilor, dar cu atit mai injurios: „Fa, prapaganda"! O identificare negativa, o eticheta care nu avea a face cu lumea satului, care semnifica ceva strain, necunoscut, deci negativ. Totul i se tragea de la tatal sau care, din gospodar fruntas si crismar, devenise membru de partid si-si asumase rolul de „prapagandist" al partidului. Ca orice proaspat convertit, vorbea ca un „convins" si voia sa incalte si pe altii, pe citi mai multi. Avea o inversunare care speriase satul. Atunci a fi cum se cade insemna sa nu fii vizibil, bunul simt iti dicta sa te retragi, sa nu participi. Iar el devenise om al sistemului. „A facut mult rau", mi-a spus recent un martor al anilor aceia. Intr-o vreme cind partidul dicta totul, inclusiv statutul oficial intr-o retea, vizibilitatea atragea oprobiul public si satul nu ierta.

Erau atunci la Mandresti trei „membri". Unul era bulgar, venise ca specialist in gradinarit pe mosia boiereasca, avusese statut de marginal si acum putea iesi la suprafata. Al doilea era un mijlocas destul de respectat, dar avea trei fete nemaritate si gospodaria lui, mai la marginea satului, nu era pe potriva aspiratiilor sale. Oamenii spuneau ca era ambitios si voia (a si reusit) sa dezmembreze gospodariile fruntasilor. Gasisera si pentru aceasta o explicatie, era TBC-ist si i se acordau circumstante atenuante. Am auzit ca, grabit sa-si inzestreze fetele, facuse ceva pe la colectiva si avusese a face cu autoritatile. Dar al treilea? Acesta mergea impotriva naturii: avea casa cuprinsa in centrul satului, avea si crisma, avea glas, era ascultat si totusi s-a „vopsit". Se pare ca voia sa o ia inaintea eventualei incadrari la chiaburi. Era cel mai activ, vehement, resentimentar. Dupa ce au infaptuit colectiva a dat de un oarecare bine, a primit o slujba pe acolo, mi se pare ca a facut si el ceva potlogarii.

Cotele si lupta de clasa nu puteau fi sustinute printr-un discurs rational si atunci singura cale de penetrare era „prapaganda". In sociologie, propaganda inseamna actiunea exercitata asupra opiniei publice, cu scopul de a obtine sprijin pentru un proiect social. In psihologia sociala, are un sens mai precis, mai bine tintit, conferit de cercetarile lui Serge Moscovici: inseamna tot raspindirea unor idei, reprezentari sociale, dar refuzind total conceptiile alternative, dialogul, analiza lucida, alte mesaje. Strategia se intemeiaza pe provocarea rupturii cu ceilalti, pe efectul unor situatii conflictule, pe stigmatizari, critici distrugatoare. De la Lenin pina la Ceausescu se traducea prin sloganul simplist, usor de spus, repetat, insistent.

Cu toata aceasta simplificare, tinta si uneltele propagandei sint totdeauna de natura  ideologica. Propaganda e o actiune de intimidare, un razboi psihologic, orientat atit catre cei din exterior, cit si catre cei din interior. O arma particulara, de natura politica si ca orice strategie de razboi are nevoie de delimitarea responsabilitatilor, de balizarea ariilor de atac, de identificarea inamicilor, de regulamente precise si de coordonare a intregii batalii. Operatiunea psihologica joaca un rol important in acest razboi de hartuire, in lupta de guerila. Prin incarcatura sa culturala, are si un aer de modernitate inconfundabil.

Propaganda moderna se sprijina pe ideea de actiune asupra proceselor explicite de influenta, dar si pe influentarea inconstienta a publicului vizat. Prin media, dezbateri publice, intilniri cu lideri de opinie, scrisori catre cetateanul de rind etc., noile forme de propaganda devin arme redutabile ale unor grupuri de putere („grupuri de interese"). Prin animarea vietii publice, ele  difuzeaza „valorile" grupului, animeaza viata publica, produc efervescenta. Iar prin interventia directa, ele sensiblizeaza publicurile asupra marilor probleme ale populatiei vizate. Desi se refera la chestiuni concrete ale comunitatii insa, noile tipuri de propagande tintesc aceleasi finalitati: modificarea unor credinte si atitudini, propagarea unor iluzii, inocularea ideologica si – ca efect secundar – reducerea la tacere a discursului alternativ. Desigur, noii propagandisti nu mai au la dispozitie armele societatii totalitare, nu mai pot desfiinta fizic adversarii politici incomozi. Dar au in mina alte instrumente: presa, televiziunile, mijloace economice de satisfacere a unor nevoi imediate, posibilitati de punere in scena a discursului propriu si de inoculare subliminala, insotindu-l de mesaje placute (muzici populare, personalitati prizate, sportivi notorii). Un lider politic cultivat, rafinat, n-are nimic a face cu un manelist lipsit de elementare cunostinte politice, dar ei se insotesc fara complexe. Ii anima scopul comun, controlul politic, si, prin efect, largirea puterii economice; iar ca efect cumulat: dominatia celorlalti.

In ce conditii se inregistreaza efervescenta „propagandelor"?  Psihosociologii cred ca in conditiile crizei democratiilor, al absentei proiectelor politice, al pierderii increderii in institutiile democratice si al infloririi violentei. Al dirijarii „uitarii" ca strategie de spalare colectiva a creierelor. Publicitatea desantata si fara acoperire, discursul demagogic, populismul, machiavelismul manipulatoriu sint efecte ale crizei valorilor democratice. Iar criza da nastere conditiilor in care se afirma „propaganda de razboi". Un cerc vicios, o spirala ascendenta, un turbion  in fata careia cei mai putin cultivati nu stiu si nu pot sa se apere.

Sloganul propagandistic nu are nevoie de acoperire in fapte. Acestea pot fi inventate sau multiplicate dupa cum este nevoie. Realitatea este violata, manipulata, deformata, vorbele o imbraca in haine sclipicioase si o trimit in strada ca pe orice produs de consum. Sa produca!

Publicitate și alte recomandări video