Oile si lupii

O carte tulburatoare, Totemul lupului, tradusa in  zeci de limbi, despre care imi propun sa scriu candva pe asezate, imi trezeste, la fiecare pagina, tot felul de intrebari si reflectii, trimitandu-ma brutal la lumea noastra. Autorul e un cunoscut disident chinez, Jiang Rong, participant activ la „primavara de la Beijing", arestat in 1989, in timpul protestelor din Piata Tiananmen si inchis optsprezece luni. In cartea aceasta, doua volume de peste 900 pagini, la care a lucrat timp de 30 de ani, isi impartaseste experienta covarsitoare din timpul revolutiei culturale, cand tinerii din universitati au fost indepartati din marile orase, pentru a fi reeducati prin munca, la sate. Impreuna cu cativa colegi el este trimis departe, in Mongolia interioara, prilej sa descopere stepa, cu lumea ei specifica, cu normele ei deosebite, oamenii si partenerii de la care salbaticii stepei au invatat sa traiasca, lupii. Cartea e un imn inchinat lupului, un animal salbatic care seduce, simbol al independentei, inteligentei sociale si vointei de supravietuire. Oda fiintei care a facut sa supravietuiasca stepa si care i-a invatat pe oameni sa traiasca in contextul dat, sa lupte, sa convietuiasca, fara sa poata fi supusa vreodata. Memorii, reflectii psihosociologice relativ la relatia dintre om si lup, cercetare antropologica a populatiei din stepa mongola, inca relativ libera, manifest social si ecologist? O carte uimitoare.

Din toate timpurile, lupul simbolizeaza salbaticia, dar si virilitatea, desfraul orgiastic de dupa atac. Urletul sau in noapte se asociaza lunii pline, de aceea este si simbolul luminii. De asemenea, este un animal solar, motiv pentru unele popoare sa-l revendice ca stramos. Genghis Han pretindea ca se trage direct din neamul lupilor, lui Atatűrk i se spunea si „lupul gri", Romulus si Remus au fost alaptati de o lupoaica, capul de lup, cu botul deschis, a figurat adesea pe drapelele domnitorilor romani. In fiecare dintre aceste prefigurari lupul simbolizeaza puterea, forta devoratoare, viclenia cruda, preferinta carnasiera, perseverenta diabolica. Dar dezastrului distrugator pe care-l provoaca ii urmeaza adesea renasterea, incat uneori poate deveni si simbolul regenerarii. Au nevoie oare, oamenii, de o confruntare cu lupii ca sa  se regaseasca?

Lupul este un animal teritorial, isi delimiteaza spatiile de manevra, locul in care se misca si actioneaza, in care „relationeaza". Vor sau nu vor cei cu care interactioneaza, el se invita, ii ia in antrepriza, ii stapaneste, ii domina. Intuitiile de pradator si rabdarea il fac de temut; nu stii cand e prezent, cand ataca, ce tactici va folosi. Dupa o perioada de inactivitate, de abstinenta, dupa ce a acumulat energie si apetit de actiune el are nevoie sa se descarce, sa traiasca „normal", sa descinda in contextul pe care-l considera proprietatea sa. Si atunci ataca, rupe, sfarama, inghite, distruge, etalandu-si forta si lacomia nemasurate.

Unul dintre studentii chinezi in curs de reeducare, Chenzhen, de fapt alter-ego-ul autorului, asista intr-o zi la o scena care-i provoaca reflectii amare. Turma de oi pe care o pastorea este atacata de un lup mare, strecurat printre balarii, pana aproape. Dintr-o saritura, lupul desprinde o oaie si-si infige coltii in beregata ei, incepand sa infulece cu graba. Aflat impreuna cu un coleg mongol la distanta, pe o stanca, ciobanii nu mai pot interveni si adopta o noua tactica. Cum nu puteau salva oaia, lasa lupul sa se ghiftuiasca, sa se umfle, sperand sa-i aplice o corectie ulterioara. Si ce observa? Dupa ce au vazut sangele suratei, oile au incremenit, nu mai puteau behai, o „lasitate incredibila" le paralizeaza. Asista neputincioase la carnagiu, dar nu reactioneaza. Privesc ingrozite, tremura, bat din picioare pe loc. Curiozitatea le face sa se adune in cerc, de parca ar vrea sa protesteze, dar, de fapt, nutrind doar un interes natang. Cercul privitoarelor se largeste, ajung cam la o suta, se apropie, se ingramadesc unele in altele, facand un cerc compact in jurul lupului, de nici trei metri diametru, „lungindu-si capetele si savurand scena". Iata, constata autorul, fostul cioban, privesc scena cu interes si parca-si spun: „Ei, si? Te-a mancat lupul, dar ce ma priveste pe mine?". Bine ca nu sunt eu! Sunt cuprinse de groaza, dar parca si satisfacute de nenorocirea alteia si nu manifesta niciun fel de intentie de a protesta. O rusine si o manie grea il cuprinde pe studentul visator. Isi aminteste o scena din scrierile unui autor chinez care descrie cum un vagabond japonez hacuia un biet chinez si zeci de compatrioti asistau impasibili, gloata imbecila. Hraparetii cruzi considera adesea pe cei natangi si neuniti ca pe niste oi proaste. Lupul e un ticalos lacom, dar oamenii care privesc faradelegile lui, cu egoism si  cu inimile impietrite, fara a schita vreun gest de protest, sunt de compatimit? Un sentiment de descurajare il incearca pe bietul student (ca si pe cititorul sau de departe).

Descrierea acestei scene ma indeamna la o reflectie neagra: cand vad ca oamenii-oi nu reactioneaza, nici la cele mai brutale atacuri, cand vad ca victimele asista la eliminarea unora dintre ei (a vietii acestora, a bunurilor lor, a onoarei, a demnitatii) si nimeni nu reactioneaza, unii oameni-lupi devin si mai hulpavi, si mai hrapareti, si mai nerusinati. Pana-si pierd simtul de conservare, pana-i imbata dorinta de putere. Iar atunci devin vulnerabili. Lupul din povestirea lui Jiang Rong e unul dintre exemple. Desi i-a vazut la distanta pe cei doi ciobani, nu s-a putut abtine sa nu se indoape ca un necugetat, riscand pana in ultimul moment. Asta i-a adus pieirea. S-a ghiftuit, s-a ingreuiat, a devenit prea plin de sine si s-a considerat intangibil. Iar cei doi l-au putut captura si elimina, ca pe un hot murdar ce s-a dovedit.

Sa ne uitam aproape de noi: oamenii-lupi ne fura adesea bunurile, materiale si spirituale: increderea in noi insine, demnitatea, visurile si sentimentul de dreptate. Asistam, uneori, neputinciosi si lasi la scene vizibile, clare, de inselaciune, de furt calificat si nu protestam. Ne-am obisnuit cu abuzurile, acestea au devenit normalitate. Dar lacomia unor lupi n-are margini. Intrec masura. Care si asa e destul de permisiva; parca prea mult. Uneori, ciobanii de garda ii mai raresc, intimidandu-i pentru un timp.

Cand se inmultesc si se aduna in haita, insa, cand se organizeaza (alta scena din carte), lupii nu mai pot fi opriti. Asa le trebuie oilor!