Plimbare cu pluta

Raportati la ceilalti, artistii au fost perceputi ca fiinte plecate cu pluta (ca sa imprumutam ceva din exprimarea cruda). Cel putin asa stateau lucrurile pina nu demult. Pentru ca, manifestindu-se din ce in ce mai temperamental, s-a constatat ca si alte categorii pot fi urcate pe aceeasi ambarcatie de pe Bistrita. Care categorii? Pai, chiar tagma celor care acapareaza spatiul politic, iesirile acestora cu o frecventa cvasimaniacala pe ecranele televizoarelor supunindu-se, si ele, analizei clinice.
Sa ne oprim insa deocamdata la categoria ce ne este intrucitva familiara. Prin preocupare. Nu inainte de a vedea cit din impamintenita perceptie folclorica are acoperire medicala, daca nu cumva ea scapa tocmai rigorii ce-ar trebui sa duca la diagnostic. Fara a recurge neaparat la instrumentarul lui Freud, unul oricum in mare simpatie si ingaduinta pentru zamislitorii de himere mai mult sau mai putin psihanalizabile – sa recunoastem totusi tagmei un regim aparte. De nu chiar unul deviat. Fara a-i acorda calificativului neaparata conotatie maladiva. E truism a constata ca marea opera – omologata/ omologabila – nu poate fi produsa decit de natura aparte, neobisnuita, socanta, excentrica intr-un cuvint. Si, nu in ultimul rind, deranjanta public. Pictorul de geniu, fie el si amator – de geniu oricum, precum un van Gogh – a surprins, a stricat tabieturi, a deranjat si a generat diagnostice dintre cele mai neiertatoare. Ce a ramas din asta? Opera-i pe cit de inclasificabila, pe atit de fascinanta.
Se mai gindeste cineva – in timpul unei exorbitante licitatii – sa-i reporteze tabloul cistigator la regimul clinic impus de pitorescul lui doctor curant, Gachet?
De venit mai aproape.
Clinicile faimosului stabiliment de linga Iasi au cunoscut mai totdeauna pavoazul caracteristic: minuitorii de pensula ce s-au perindat prin dramaticele incaperi au lasat in urma lor piese ce cu adevarat spun ceva despre boala, una mai inspaimintatoare decit alta. Din unghiul nefericirii, tablourile acestea sint, vai, ale nimanui, nici unul din supravegheatii lor autori nereusind sa sparga anonimatul.
Cindva frecventator (nu prea trist, avind in vedere hazul stenic al conversatiei) al aceluiasi asezamint intru Charcot, Craiu – inubliabilul Craiu – isi asezona relativul tratament prescris de cel ce-l si iubea – la fel de inubliabilul psihiatru Branzei – cu exercitii superb picturale consumate chiar in sala de mese a clinicii. Asistat de atasantii ciini ai stabilimentului. Dar si de altii, alienati si alienisti deopotriva. Nimic insa din tenebrele ce-l bintuiau pe marele pictor n-a patruns in lucrarile lui. O solaritate debordanta invada suprafetele pictate, proba a invincibilitatii vocatiei. Or, chiar pentru aceasta solaritate sint… vinate azi tablourile lui Craiu, nu pentru eventuala incadrare clinica. Dar… dar… cu atit mai mult natura lui predestinat stigmatizata ii potenteaza cota valorica, detasindu-l atit de net de seria anonima. Intretinuta, vai, de atitia din nefericitii anonimi ce si-au intretaiat pasii cu ai fratelui lor intru internare.
Categorie ingrosata in schimb, din pacate – dincoace, in lumea externa – de personaje veleitare – modesti profesorasi de desen – ambitionind statut notoriu, cind nu e vorba decit de imbufnate zbateri in anonimat.
Carura lor sanatoasa neavind nici o legatura cu pictura.

Publicitate și alte recomandări video