Ridem, ridem…

Pe 29 aprilie 2011, Ateneul Tatarasi ne-a rezervat o noua premiera, piesa de teatru in doua acte A sosit trasura domnului!, adaptare in regia lui Bogdan Ulmu dupa Monsieur chasse, scrisa de Georges Feydeau in 1892. Distributia: Erica Moldovan (Leontine), Emanuel Florentin (Moricet), Bogdan Ulmu (Duchotel), Aurelian Balaita (Bridois), Geo Sfaiter (Casagne), Denisa Pirtac (Babet, Madame Latour), Vlad Baba (Gontran).

Bogdan Ulmu a marturisit ca a ales acest gen de comedie "bulevardiera" din admiratie pentru dramaturg (piesa de teatru a lui Feydeau a cunoscut foarte multe reprezentatii, tocmai pentru ca e o comedie reusita), pentru a atrage un anumit gen de public, privat de un asemenea tip de spectacol (nu s-a mai jucat de mult asa ceva, e adevarat) si pentru a pune in valoare talentul actorilor cu care a ales sa colaboreze. Sa nu uitam poate cel mai important motiv: regizorul a resimtit nevoia publicului iesean de a se elibera de ritmul tracasant al vietii de secol al XXI-lea prin ris. Si nu e o alegere proasta, dimpotriva.

O surpriza extrem de placuta in aceasta productie o reprezinta actrita Erica Moldovan: sub bagheta regizorului Bogdan Ulmu si impreuna cu el (cei doi joaca impreuna pe sotii Duchotel), aceasta renunta la jocul uneori crispat, usor afectat si dramatic, in favoarea unei executii ludice foarte bine pusa la punct in ceea ce priveste gestica si imaginea scenica de ansamblu, care mi s-au parut foarte reusite. De asemenea, am remarcat prestatia actorului Emanuel Florentin (rolul amantului), care se remarca prin virtuozitate scenica, buna empatizare cu personajul reprezentat, joc unitar, integral, rol deplin si rapid asumat, fara dificultati.

Daca ne-am obisnuit cu spectacole "grele", care sa ne solicite mental si afectiv, de aceasta data Bogdan Ulmu ne propune ceva diferit: o comedie relaxanta, revigoranta, extrem de tonica. Pentru a putea realiza acest lucru, isi antreneaza actorii sa joace cit mai aproape de natural cu putinta. Cred ca secretul rezida in a repeta cu perseverenta si constiinciozitate anumite gesturi, pina cind acestea intra pe un fagas al firescului. Ironic si mucalit, actorul Bogdan Ulmu (rolul sotului, al lui Duchotel) face o figura actoriceasca de invidiat, pentru ca totul ii reuseste si pare ca nu are nevoie sa depuna efort pentru asta. Rolul ii vine ca turnat, cum s-ar spune.

Pe de alta parte, pentru prima data dupa foarte mult timp, m-am simtit "ca la teatru". In sensul ca sint respectate actele piesei, costumele (luate in custodie de la Opera din Iasi) sint cit se poate de mult adaptate altor vremuri si se creeaza distanta dintre scena si spectator. Nu se incearca eludarea granitelor care il despart pe actor de spectator si nici includerea spectatorului in actiunea scenica. Farsele in care sint implicate personajele (pretinzind ca pleaca la vinatoare, dar de fapt mergind sa-si viziteze amanta, sotul se afla in acelasi imobil cu sotia sa, pregatita sa-l insele cu prietenul lui cel mai bun etc.) se petrec in fata spectatorului, acesta situindu-se, emotional si mental, la distanta si avind prilejul sa le savureze, rizind copios. De aceasta data, ca intr-o comedie pur si simplu, iar nu ca intr-o tragi-comedie, cum ne-am obisnuit, ridem de ei, fara sa ridem si de noi.

Mai mult, privim cu ingaduinta, surizind usor, la obiceiurile de altadata: omul legii ii vineaza pe adulterini, stringind probe de divort in favoarea reclamantului; sotia, aflata la prima aventura, e fisticita, stinghera, stingace si confuza, are in permanenta tendinta sa dea inapoi; cuceritorul ii face prietenului sau cadou propriul volum de versuri, pentru ca acesta sa poata ajunge si-n in miinile sotiei prietenului, curtata de el. Or, in zilele noastre, nimeni nu mai vineaza amoruri fugare. E, poate, mai greu sa te simti jenat, oricare ar fi situatia de amor in care te afli. Si, desigur, amantii nu mai dedica poezii celor pe care le admira.

Publicitate și alte recomandări video