Un martir al neamului: Iuliu Maniu

A condus Partidul National Roman si a avut rolul hotarator in pregatirea Unirii Transilvaniei cu Romania, la 1 decembrie 1918. Nu a fost singurul care a crezut cu tarie in poporul lui tolerat in chiar vatra strabuna a Daciei romane. Un sir lung de oameni politici si carturari, de preoti si tarani a lucrat, fiecare dupa puterile lui, ca neamul romanesc din Ardeal sa nu se risipeasca, sa-si pastreze limba si credinta, astfel incat in clipa intalnirii cu istoria sa poata decide demn si impacat cu sine. Iar a-ti pastra identitatea in conditiile in care, dupa Unio Trium Nationum (1438), orice drept colectiv ti-a fost refuzat, ducand o existenta precara, in umbra istoriei, a unei religii considerata schismatica si a unei natii tolerate in chiar mosia ei, avea sa fie proba de rezistenta a romanilor. De aceea, conceptul de natie are aici o incarcatura aparte, el vorbind, de pe o parte, despre rezistenta tacuta din lumea satelor, iar mai apoi despre afirmarea programului de emancipare, incepand cu Horea, Supplex Libellus, Avram Iancu ori Simion Barnutiu si pana la Ion Ratiu, Gh. Pop de Basesti, Vasile Goldis si Iuliu Maniu.

"Romaniile populare", cum a numit N. Iorga acest continuum etnic romanesc din spatiul nord-dunarean, conservand bogate forme de viata si traditie, au rezistat nu doar valului migratorilor, dar si stapanirii unguresti si austriace. De aici diversitatea si bogatia traditiilor din impresionanta colectie de "tari" ce compun Tara mare a Transilvaniei. Iata doar cateva dintre acestea: Tara Hategului, a Fagarasului, a Barsei, a Maramuresului, a Amlasului ori a Motilor etc. Romanii de peste munti au stiut si ei sa cada in cumpana istoriei, fie primindu-i in situatii vitrege si adapostindu-i in toata zona subcarpatica, fie solidarizandu-se cu ei, atunci cand parghiile statului national (dupa 1859) le-au permis. Iuliu Maniu si generatia lui purtau aceasta zestre nepretuita atunci cand si-au fixat ca ideal reintregirea nationala. Sigur ca nu a decurs "ca la carte" aceasta serie istorica, dar nu umbrele ei intereseaza cu prioritate, ci faptul ca in conditiile sfarsitului razboiului mondial, liderii romanilor din Regat, din Transilvania, Bucovina si Basarabia au stiut sa-si dea mana, proband ca suntem o natie capabila sa proiecteze idealuri si sa le implineasca. Unii au vrut sa vada doar o hora a veseliei in aceasta izbanda, dar istoria e infinit mai complexa. Si lui Maniu, inamicii i-au imputat o anumita tergiversare a functionarii Consiliului Dirigent, sau intransigenta in raport cu metehnele dambovitene. Cautatorii de "noduri in papura" nu au lipsit nici in anii apogeului lui Maniu, nici in cei ai rezistentei antibolsevice, precum nici in anii comunismului ori pe stil nou. Roman de moda veche, tinand la ardelenismul si uniatismul lui ca la veritabile titluri de noblete, dar si la traditiile culturale de tip Mittel Europa, "iezuitul" ardelean si-a atras nu putini critici si inamici. Toti au trebuit insa sa recunoasca in Maniu un nobil exemplar al romanitatii si un vajnic aparator al dreptatii. "Sfinxul" de la Badacin nu si-a propus niciodata sa fie agreabil gastii politicienilor de duzina. Nu s-a inclinat in fata lor, cum nu avea sa o faca nici in fata camarilei Regelui Carol al II-lea, a maresalului Antonescu ori a temutului procuror Visinski. A ramas cel mai respectat, mai redutabil si mai democrat politician roman din epoca. Demnitatea lui morala si nationala i-au adus pretuirea lumii civilizate. Nici un alt politician roman nu a fost mai respectat in anii tulburi ai razboiului si dupa. Dar soarta tarii era deja pecetluita. Nu si pentru Iuliu Maniu, care nu a incetat sa spere ca destinul unei natiuni fauritoare de istorie nu poate fi lasat la discretia "mongolilor" din stepe. Tara era ingenuncheata, iar multi romani resemnati in fata destinului implacabil. Un "batran al natiei" – N. Iorga, cazuse secerat de pumnalele asasine, in noiembrie 1940. Un alt "batran al natiei" – Iuliu Maniu, ii va urma peste nu multi ani. Sovieticii stiau ca atata timp cat Maniu e liber, Romania e nesigura pentru ei. I-au inscenat, de aceea, un proces de tip "vanatoare de vrajitoare" si l-au condamnat la "munca silnica pe viata", in toamna lui 1947. L-au transferat rapid in inchisoarea de la Sighet, destinata elitei politice si culturale romanesti, la doi pasi de frontiera cu URSS, spre a putea fi deportat rapid, in caz de urgenta, in marele Gulag sovietic.

Acum exact 60 de ani, la 5 februarie 1953, intr-o noapte geroasa, inima marelui patriot si martir al neamului inceta sa mai bata. A fost pus intr-un sac si tarat pe scarile sinistrei inchisori. Aceasta este ultima amintire despre marele disparut a detinutilor din penitenciar. Coleg de puscarie, viitorul cardinal Al. Todea i-a dat ultima impartasanie, pregatindu-l pentru cele vesnice. A pastrat "in pectore" credinta in Dumnezeu si in neamul lui. A fost ingropat hoteste, sub protectia noptii, la marginea Cimitirului saracilor din Sighet. Viiturile au muscat din mal, ducand in apele Tisei, probabil, osemintele lui Iuliu Maniu, pana in Dunare si Marea cea Mare. Acum ne priveste din cer, banuiesc, mustrator. Acesta a fost sfarsitul unuia dintre marii oameni pe care neamul nostru i-a zamislit. Iar daca soarta a fost atat de necrutatoare cu el, se cuvine ca macar noi sa-i pastram pioasa aducere aminte. In corola de lumini a neamului nostru, o personalitate ca cea a lui Iuliu Maniu adauga valoare si sens.

Publicitate și alte recomandări video