Microlimba mass-mediei # 1

► Microlimba. Pornim de la un termen – încă neobişnuit – în discursul didactic, prezent în titlul comunicării Elenei Platon, de la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca: „Microlimba" – un atentat asupra limbii naturale? Fireşte, colega noastră şi-a argumentat convingător răspunsul negativ dat întrebării (evident) retorice pe care ne-a adresat-o spre meditaţie: microlimba începătorilor într-ale românei reprezintă „pragul" satisfăcător la nivelul respectiv; în afară de reguli minime de morfologie şi de sintaxă, aceasta ar cuprinde un număr de cuvinte, cca 4000 conform estimărilor unor practicieni. Dacă vi se par puţine, faceţi o probă: după evaluări, de suprafaţă, unui nativ autohton nesolicitat profesional şi socio-cultural (portarul de la o instituţie, femeia de serviciu) îi ajung cca 2500-3000 de cuvinte pentru a se exprima cu referire la problematica principalelor zone ale vieţuirii curente, servindu-se de termeni ce se încadrează în domenii esenţiale schiţate de lexicologi: universul – omul – omul şi universul (Hallig – Wartburg; în cea de a treia categorie se situează profesionalul şi viaţa socială).

► Altceva. Conform titlului nostru, nu ne interesează „supravieţuirea" lingvistică, ci capacitatea (dacă nu şi abilitatea) de a comunica performant a jurnaliştilor. Or, din această perspectivă, întrebării de mai sus i se poate răspunde cu „da!": limitarea, din anumite motive, a vocabularului şi a altor mijloace de exprimare ale unei limbi naturale reprezintă un atentat sui-generis la adresa acesteia. Ne-am referit, uneori, la înclinaţia reducţionistă în ceea ce priveşte utilizarea, până la urmă chiar improprie, a unor cuvinte-umbrelă de tipul incident, ca etichetă grăbită pentru ceea ce înseamnă, în planul realiilor şi evenimentelor, cutremur, omucidere, prăbuşirea unui avion, simplă tamponare a două vehicule etc., dar şi la pierderea unor timpuri ale conjugării verbului (m.m.c.p. fiind în adevărată cădere liberă). În aceeaşi ordine de idei, vorbim şi de impulsul senzaţionalului; este selectat cuvântul „tare", capabil să-l impresioneze pe cititor/telespectator; de exemplu, este folosit cuvântul carnagiu nu numai pentru situaţia în cauză, ci şi pentru a titra ştirea despre un accident soldat cu rănirea câtorva persoane. Tot aşa, sunt supralicitate, în detrimentul nuanţării, adjectivul şocat şi verbul (a) şoca, un caz ce merită o investigaţie la obiect.

► Automatismul enunţului. În primul rând, se impune precizarea că nu avem în vedere impulsuri şi soluţii de-alor noştri (se tot zice „c-aşa s’tem noi, românii!"). Şi, ca provocare pentru analize pe teren autohton, alegem câteva exemple dintr-un manual-invers de jurnalistică, proza lui Umberto Eco intitulată Numărul zero. În legătură cu pregătirea unui ziar fantomatic, printre discuţiile din redacţie privind enunţul din presă (dar nu numai din cea „de scandal"), un loc aparte îl ocupă referirile la formulările „banale", clişeizate: „Cititorii se aşteaptă la aceste expresii, aşa cum i-au obişnuit toate ziarele". Aceştia ar înţelge „ce se întâmplă" numai dacă scrii „suntem între ciocan şi nicovală", „suntem sătui până-n gât", X „tună şi fulgeră" ori „se află la butoane", „forţele de ordine au acţionat cu profesionalism", „a da un semnal puternic" etc. (am reprodus doar formulări de tipul frecvent şi în presa noastră).

► Limbajul receptiv constituie, aşadar, un factor important în privinţa contractului de comunicare cu interlocutorul virtual. La un moment dat, un personaj combate utilizarea, pentru a numi o situaţie dramatică, a clişeului, agravant, „a se afla în ochiul ciclonului", pentru că, de fapt, „potrivit tuturor manualelor ştiinţifice, ochiul ciclonului este singurul loc în care domneşte calmul, pe când ciclonul se dezvoltă de jur împrejur", dar i se replică „Nu, domnule…, într-un asemenea caz aş spune tocmai că trebuie să folosim expresia «ochiul ciclonului», fiindcă nu contează ce spune ştiinţa, cititorul nu ştie, şi tocmai ochiul ciclonului este ceea ce-i dă ideea că se află în centrul belelelor" (cităm după ediţia în limba română, „Polirom", 2015).

► Acelaşi şi alt Eco. În ceea ce priveşte tensiunea interludiilor povestirii, îl regăsim pe Eco din Numele trandafirului, dar în anti-manualul la care facem trimitere ne aflăm la polul opus faţă de poziţionarea acestuia din Cum se face o teză de licenţă, ca teoretician şi metodolog aproape pedant în domeniul abordării unei exegeze. Numărul zero ne întinde o cursă: întrucât „ziarele învaţă lumea cum trebuie să gândească" (!), s-ar impune „să nu creăm în rândul publicului complexe de inferioritate". Ceea ce, fireşte, trebuie citit şi interpretat în cheia dialogului autorului cu cititorul peste capul personajelor şi dincolo de haosul acţiunilor despre care a vorbit critica.

► Pornind de aici, să vedem ce semnale ne dă microlimba mass-mediei româneşti actuale în materie de enunţuri. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi