Caută 
1 MIN
Văd deseori în presă sau în diferite locuri pe internet un soi de punere faţă în faţă a atitudinii ortodocşilor şi a celei pe care o au alte confesiuni. Într-una dintre ele se arată că "ortodocşii mizează pe credinţa care te salvează de virus", în timp ce restul creştinilor "vorbesc despre un echilibru între raţiune şi credinţă". Că nu e aşa în ceea ce-i priveşte pe ortodocşi e uşor de constatat pentru orice jurnalist onest.
Toate canalele oficiale ale Bisericii pledează pentru o îndoită acţiune: 1) Cea omenească – cu respectarea măsurilor luate de autorităţi, cu atenţie la igienă, distanţare socială etc. La care se adaugă, desigur, o multitudine de activităţi filantropice, mai ales în sprijinul spitalelor sau al persoanelor afectate de această criză. 2) Acţiunea duhovnicească – aceasta înseamnă intensificarea pocăinţei, a rugăciunii, a postului. Drept dovadă sunt cele mai recente îndrumări ale Patriarhiei Române privitoare la Săptămâna Mare şi la Sfintele Paşti.
Dar ce m-a surprins – ca să nu zic şocat – a fost "întrebarea retorică" a unui teolog catolic, în contextul discuţiei cu un jurnalist: "Isus ar fi trebuit să moară, dacă el credea? Sau nu? Şi el credea. Era Dumnezeu şi tot a murit" (am redat întocmai citatul). Cu alte cuvinte, dacă şi Iisus a fost vulnerabil în faţa morţii, noi cine suntem să "credem" că putem fi feriţi de o contaminare cu noul coronavirus şi, eventual, de un deces?… Nu am văzut să fie retractată această declaraţie, deci o voi lua ca atare.
Mai întâi, precizez că eu însumi, în nenumărate situaţii, am atras atenţia că a fi credincios nu înseamnă că ai fi şi imun în faţa bolilor. Într-adevăr, împărtăşirea cu Sfintele Taine nu poate provoca îmbolnăviri. În rest, majoritatea credincioşilor suntem la fel de vulnerabili ca toţi oamenii. Sunt şi sfinţi care au cunoscut boala, chiar şi dintre cei consideraţi acum drept taumaturgi (vindecători). Mântuitorul a avut şi are fire omenească – prin Întrupare – după cum are firea dumnezeiască cea "mai înainte de veci". Ca Om, da, a cunoscut foamea, setea, oboseala, durerea, tulburarea, lacrima. Finalmente, a gustat şi moartea. Dar nu pentru că nu a avut de ales, că nu ar fi avut încotro!
De multe ori au vrut să-L omoare pe Prorocul, pe Învăţătorul, pe "Fiul Mariei". Precum în Nazaret, la începutul propovăduirii (v. Luca 4, 16-30). Dar dacă El nu le-a îngăduit, ei nu L-au putut atinge cu nimic. Lui Petru, cel ce scosese sabia din teacă să-L apere în grădina Ghetsimani, în acea noapte în care "S-a dat pe Sine Însuşi" în mâinile celor ce voiau să-L omoare, îi spune pe un ton ferm: "Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?" (Matei 26, 52-53). Lui Pilat, care-şi arogă dreptul de a elibera sau de a răstigni, Hristos îi spune: "N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus" (Ioan 19, 11). Încât de bunăvoie El primeşte să pătimească – să fie pălmuit, scuipat, biciuit, batjocorit şi, după toate acestea, să fie întins pe Cruce. Firea omenească a pătimit toate acestea doar pentru că Domnul a îngăduit, pentru că nu Şi-a folosit dumnezeiasca putere ca să Se apere sau să "atenueze" ceva din durere.
Dar de ce nu şi-a folosit puterea dumnezeiască pentru a opri toată nelegiuirea? Până la urmă, chiar şi evreii aşteptau un semn clar: "De este Fiul lui Dumnezeu, să se dea jos de pe cruce şi vom crede în El" (cf. Matei 27, 42). Nu a făcut-o, tocmai pentru că Şi-a asumat până la capăt neputinţa omului. Numai alegând de bunăvoie asumarea chinurilor, batjocurii şi morţii – iar nu din necesitate! -, Iisus poate să şi spună, după Învierea Sa: "Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!" (Marcu 6, 50). Hristos a putut, în desăvârşită libertate, demonstra că "dragostea este mai tare decât moartea". Această netemere şi această convingere s-au transmis din generaţie în generaţie în Biserică şi se propovăduiesc şi nouă, îndeosebi în aceste zile de mare încercare şi tulburare.
Aşadar, Mântuitorul "a murit atunci când a voit" (Cuviosul Eftimie Zigabenul) pentru că "era Domn peste moarte şi pe toate le săvârşea potrivit puterii Sale" (Cuviosul Teofilact). Sfântul Ioan Damaschin ne atrage atenţia asupra unui verset din Evanghelie: "Iar Iisus, scoţând un strigăt mare, Şi-a dat duhul" (Marcu 15, 37). Prin acest "strigăt mare" înţelegem că Mântuitorul a poruncit morţii să se apropie, iar ea s-a supus şi a venit "ca o roabă, cu frică şi cu îngrozire". Deci nu îndrăznea să se apropie de El moartea nici măcar când El era pe Cruce, când Trupul Îi era sleit de puteri, deshidratat, cu pierderi mari de sânge! Un alt argument patristic al faptului că Domnul a decis când să moară se regăseşte în versetul: "Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul" (Ioan 19, 30). Când moare un om spânzurat pe cruce, capul se pleacă întotdeauna abia după ce-şi dă duhul, când trupul rămâne neînsufleţit. Or, detaliul acesta – cum că mai întâi a plecat capul, abia apoi Şi-a dat duhul – este consemnat de Evanghelist tocmai pentru a sublinia că Mântuitorul a ales când să se petreacă această desprindere a sufletului de trup. Sfinţi precum Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa sau Grigorie Palama ne învaţă că trupul muritor al Domnului a fost ca o momeală din care au muşcat diavolul şi moartea, iar Crucea este, astfel, ca o undiţă.
De altfel, anticipând că unii vor răstălmăci Jertfa Sa, dorind să ne pregătească pentru acest moment şi să ne întărească în credinţă, în dreapta înţelegere a acestei mântuitoare lucrări, în predica ţinută în Ierusalim la "sărbătoarea înnoirii templului" (Ioan 10, 22), Domnul ne dezvăluie Taina Răstignirii: "Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu" (Ioan 10, 17-18).
Aşadar, Iisus nu a murit pe Cruce "în pofida faptului că El credea/ El era Dumnezeu" (?!!). A murit pentru că a ales să facă voia Tatălui, pentru că doar prin această moarte putea să mântuiască neamul omenesc de sub robia păcatului şi a morţii – adică de sub robia diavolului. A murit din dragoste pentru noi. A murit pe Cruce, nu de cruce! De aceea şi spune imnul pascal: "cu moartea pe moarte călcând". Nici măcar o pandemie precum cea pe care o trăim cu toţii şi nici o altă nenorocire nu pot schimba acest adevăr dogmatic! Să ne ferim de ispita de a-L coborî pe Hristos la măsura neputinţelor noastre, de a înţelege Jertfa şi Răstignirea Sa în chip anatomic sau exclusiv biologic. E destul că s-a dat startul la tot soiul de evaluări din punct de vedere epidemiologic ale Sfintelor Taine!…
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
