Candidatul altora

Impresia dezamăgitoare lăsată de Klaus Iohannis în ultimele luni a plasat rezultatul alegerilor prezidenţiale din anul 2019 sub semnul imprevizibilului. Asemenea unui general care s-a dovedit mai laş decât propria armata, neamţul a pierdut o bună parte din încrederea de care se bucura în rândul soldaţilor săi.

Nu  ştiu dacă în războiul contra corupţilor Iohannis chiar face blat cu Dragnea, dar drept este că actualul preşedinte a dat senzaţia că a realizat prea puţine (de fapt, cam nimic!) pentru a stăvili atacul penalilor asupra României. De la jaful asupra pădurilor ţării – puse la pământ cu o viteză înspăimântătoare, sub privirile lacome ale poliţiştilor murdari! -, până la ciordirea banilor alocaţi investiţiilor, alianţa PSD – ALDE se comportă ca un grup infracţional perfect organizat, interesat doar de umplerea buzunarelor clanurilor de mafioţi şi de respectarea omertei.

În acest context anormal, în care tot mai mulţi români atrag atenţia asupra exploziei de infracţionalitate ce le perturbă zilnic viaţa, atitudinea de non-combat a lui Iohannis dăunează grav sănătăţii politice. În vremuri neobişnuite este nevoie de lideri cu tărie de caracter, care să-şi asume riscuri, încă neconsemnate de Constituţia României. Dacă ieşi victorios, le adaugi ulterior. Dar luptă!

Cu un asemenea preşedinte, înalt ca bradul, dar lent ca gardul, electoratul doritor să trăiască într-o ţară europeană, cu drumuri moderne şi funcţionari model, îşi pierde speranţele de la o zi la alta. Nu e de mirare că USR şi-a exprimat deja intenţia de a sprijini, în 2019, alt candidat decât Iohannis la preşedinţia României; şi nici că însuşi Dacian Cioloş, vinovat în mare măsură de pierderea alegerilor de către PNL în 2016, ar putea fi un alt aspirant pentru fotoliul de la Cotroceni. 

Însă cea mai interesantă situaţie se înregistrează chiar în sânul coaliţiei de la guvernare. Recent, Liviu Dragnea a vorbit pentru prima dată de posibilitatea ca PSD-ALDE să propună un candidat unic la alegerile prezidenţiale din 2019. E adevărat că această decizie nu înseamnă automat că Tăriceanu va fi alesul (deşi preşedintele Senatului aşa crede), dar disponibilitatea penalului din Teleorman pentru negocieri trădează o anumită stare de fapt. Pesediştii simt că, după aproape 20 de ani, (ultima victorie a lor la prezidenţiale consemnându-se în 2000, prin Ion Iliescu într-o înfruntare regizată cu CV Tudor!), PSD ar putea cuceri din nou Cotroceniul.

Dar tocmai aici apare problema. În cazul în care candidatul unic (şi câştigător) este de la ALDE, mai putem vorbi de o victorie a PSD? Doar dacă partidul lui Tăriceanu se va topi în partidoi. Dar ce se va întâmpla în împrejurările în care ALDE va refuza acest lucru şi se va apropia din nou de PNL? Sau în condiţiile în care va fi exclus din grupul liberalilor şi democraţilor europeni, din pricina comportamentului său tot mai anti-european?

Ceva din această viitoare dispută îmi aduce aminte de cadavrul USL şi de hotărârea lui Crin de a ajunge preşedintele României. Cum, care Crin? |la frumosu’, cu ochi albaştri! |la care lupta împotriva comuniştilor!  |la care lipsea din Parlament pentru că se culca prea târziu, frământat de grijile pentru ţărişoara lui! |la căruia i-a tras-o Ponta! 

Va deveni Tăriceanu un alt Crin? Deja a început să miroase.