Canonizare

O tragedie a lovit secţia de Jurnalism Cultural a Universităţii. A murit, într-un cumplit accident de maşină, petrecut pe Cheile Bicazului, în apropiere de Lacul Roşu, profesorul Hermes Lepăduş, o somitate naţională a domeniului. Se pare că, într-una dintre cumplitele serpentine ale zonei, marele teoretician al ziaristicii cu ştaif intelectual, a pierdut controlul propriului automobil şi a căzut într-o prăpastie de 30 de metri. Era noapte şi ceaţă. Nimeni nu ştia motivul pentru care Hermes se aventurase acolo în condiţiile respective. Maşina a ars până dimineaţă. Totul s-a făcut scrum, inclusiv trupul lui Lepăduş, din care a fost înhumată ulterior, cu ceremonial academic, doar o mână de cenuşă. Pierderii deosebit de grele comunitatea universitară (locală şi nu numai) i-a răspuns cum se cuvine. S-au organizat festivităţi de omagiere şi simpozioane dedicate operei defunctului S-a scris la superlativ despre el peste tot în România. Un amfiteatru gigantic a primit numele său, iar un faimos sculptor a promis că-i va realiza bustul, pentru a fi pus alături de cele ale părinţilor noştri fondatori. Mai multe teze de doctorat, cu teme din gândirea profesorului, s-au anunţat, solemn, în Facultate… În mod clar, Hermes Lepăduş intrase într-un necesar şi firesc proces de canonizare culturală. Se încadra, post mortem, pas cu pas, în galeria înaintaşilor providenţiali.

De aceea trebuie să-mi înţelegeţi reacţia în cele ce urmează! Deunăzi, pe înserat, am parcat pe o străduţă dintr-un cartier mărginaş al oraşului. Am ieşit din maşină şi am început să caut o vulcanizare din vecinătate, despre care auzisem lucruri bune. Deodată observ, prelingându-se pe lângă ziduri, o siluetă familiară. Privesc atent şi mai-mai să sufăr o sincopă în mijlocul pustietăţii! „Fugarul” în cauză era Hermes! Într-adevăr, bărbos, ceva mai slab şi cu privire de animal hăituit, dar indubitabil el! Am crezut că mă întîlnisem cu o fantomă şi primul impus a fost să o iau la sănătoasa. Apoi, am sesizat că „entitatea” mă văzuse la rândul ei şi, speriată, se pusese pe fugă. Ceva se dovedea a fi prin urmare putred. Mi-am învins teama şi m-am repezit după „strigoi”. Nu mai sunt sportivul de altădată, însă bizara apariţie se mişca anemic, aşa încât am ajuns-o din urmă şi am prins-o, cu un curaj nebun, de gulerul ponosit. „Hermes?” am strigat ascuţit. Tipul s-a oprit învins şi a murmurat, cu tremur în glas: „Da, eu sunt, omule. Te rog mult, te implor să te comporţi normal! Să nu atragi cumva atenţia asupra noastră!” M-am conformat, cu sentimentul intens că particip la o acţiune conspirativă, de spionaj internaţional elitist. Lepăduş m-a îndrumat spre un gang obscur.

„Bătrâne”, a spus acolo, aparent epuizat, „este crucial să nu mă trădezi! Am încredere în caracterul tău integru, de om şcolit în spaţiul principialilor şerifi americani. Dacă se află secretul meu, pe lîângă oprobriul public, aş putea suporta şi rigorile legii… Da, mi-am înscenat moartea. Cu sacrificii imense. Am renunţat la toate bunurile personale şi am cumpărat complicitatea unor legişti, poliţişti şi ciocli. Nu mai aveam cum să stau în viaţă! Nedreptatea era strigătoare la cer. Viu fiind, trebuia să accept un egalitarism sufocant. Trăiam în aceeaşi oală cu toţi impostorii, mediocrii, leneşii şi anonimii. Toţi ne legitimam – vorba vine -, laolaltă, drept profesori universitari de jurnalism cultural şi, invariabil, drept personalităţi academice. Blasfemie! Mă cunoşti de atâta timp – indivizii ăştia nu meritau să-mi lege şireturile! Păi eu, în existenţa mea, am redactat în jur de 8-9.000 de pagini sclipitoare, de eseu, de teoria/practica ziaristicii de opinie etc. Ei abia dacă ştiau să-şi scrie corect cererile de acordare a multiplelor scutiri de la diversele sarcini academice! Şi se credeau în aceeaşi ligă cu mine. Îmi erau, chipurile, colegi. O nebunie! Mă îmbolnăveam, secundă cu secundă, sub presiunea unei astfel de injustiţii. Mă temeam să nu ajung să sparg capul vreunuia dintre marţafoi!”

Hermes a răsuflat adânc, cu obidă, după care a revenit, mai senin: „Dispariţia mea fizică devenise o urgenţă istorică… Iată că pigmeii mă venerează în sfârşit! Îmi pun numele pe plăcuţe, îmi sculptează chipul, îmi ridică osanale. S-a făcut dreptate. Acesta a fost dintotdeauna raportul real dintre mine şi ei! Ei, muritorii prosternaţi în admiraţie pentru adevăratul maestru, eu, olimpianul – nu bietul Hermes, ci Zeus, cum ar trebui de fapt să mă cheme, dacă ai mei ar fi fost un pic mai inspiraţi! Furia mi-a trecut aşadar. Astăzi mă simt liniştit. Am primit, finalmente, ceea ce mi se cuvenea de multă vreme. De aceea, te rog fierbinte să nu mă deconspiri! Nu-mi ruina frumoasa glorie postumă! În plus, dacă tot ne-a fost hărăzit să ne întâlnim, vreau să te mai rog ceva… Dă-ş mie patru-cinci sute de lei! Ştii, de când am murit, stau cam prost cu banii, bătrâne.” I-am dat, dar, după cum se vede, l-am şi trădat aici. Motivul? Nu sunt „şerif american”.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video