Câte ceva despre parabole

Parabola este, într-adevăr, coloana vertebrală a creaţiei mele artistice. Dar ea, parabola, este, totodată, şi coloana vertebrală a modului cum noi, în calitate de fiinţe umane, percepem propria noastră existenţă şi universul.

Dacă ne uităm la structura materiei anorganice care ne înconjoară, vom observa că ea e alcătuită în mare parte din cristale. Or, ce altceva sunt cristalele decât parabole pure?!

Materia organică este alcătuită din celule. Din celule şi ţesuturi vii, care au şi ele, dacă stăm să ne gândim mai bine, tot o formă parabolică.

Uitaţi-vă apoi la modul cum, de pildă, îşi „construiesc” albinele, viespile sau bondarii fagurii, în care reginele lor îşi depun ouăle… Ştim cu toţii că fagurii sunt alcătuiţi din forme hexagonale, care, într-un fel, reproduc ţesuturile. Prin urmare, întâlnim aici parabole pure. Parabole construite după un calcul matematic ancestral, care cuprind înlăuntrul lor nu numai cifre, ci şi muzică, şi poezie.

Să ne gândim apoi la modul cum Borges îşi închipuia că arată universul şi o să vedeţi că afirmaţiile conţin un sâmbure de adevăr ce poate fi gândit mai degrabă prin imagini decât prin cuvinte. Citez din Biblioteca Babel: „Universul (pe care unii îl numesc Bibliotecă) dintr-un număr indefinit şi poate infinit, de galerii hexagonale, prevăzute în mijloc cu vaste puţuri de ventilaţie pe care le înconjoară balustrade foarte joase. Din orice hexagon, se văd etajele inferioare şi superioare: la nesfârşit. Distribuţia galeriilor este invariabilă. Douăzeci de rafturi lungi, câte cinci pe un perete, acoperă toate laturile, în afară de două; înălţimea care este şi cea a etajelor, depăşeşte cu puţin statura normală a unui bibliotecar. Una din feţele libere dă într-un vestibul îngust, care se deschide spre altă galerie, identică cu cea dintâi şi cu toate celelalte. La stânga şi la dreapta vestibulului se găsesc două cabinete minuscule. Unul îţi îngăduie să dormi în picioare; celălalt satisfacerea necesităţilor fecale. Pe aici trece scara în spirală, care se cufundă şi se înalţă către depărtări. În vestibul se află o oglindă, care dublează în mod fidel aparenţele. Oamenii conchid, de obicei, din existenţa acestei oglinzi, că Biblioteca nu e infinită (dacă ar fi la ce ar mai folosi această duplicare iluzorie?), eu prefer să visez că suprafeţele lucii figurează şi făgăduiesc infinitul… Lumina emană dintr-un fel de fructe sferice care poartă numele de lămpi. Sunt câte două în fiecare hexagon, transversale. Lumina pe care o emit e neîntreruptă, dar insuficientă…”

De fiecare dată când recitesc pasajul, tresar înfiorat ajungând la vestibulul în care se află o oglindă ce dublează, cum spune Borges, aparenţele. Subliniez, oglinda dedublează nu realitatea, ci aparenţele. Care, în mod inevitabil, conţin şi o parte din esenţele ce se ascund înlăuntrul lor iluzoriu. De aici şi firească întrebare pe care mi-o pun: de care parte a oglinzii se desfăşoară existenţa noastră? Ea e o simplă proiecţie, o iluzie ce este reflectată de suprafaţa unei oglinzi, care s-ar putea să fie, la rândul ei, tot o iluzie? Reflectându-se dintr-o oglindă în alta, într-un univers construit din hexagoane, viaţa noastră e o iluzie ce vine dinspre minus infinit şi se propagă spre plus infinit, pentru ca apoi să fie înghiţită, într-o clipă de neatenţie, de propria-i nimicnicie.

Am trăit într-o lume parabolică. Într-o comunitate închisă. Prizoniera propriilor dogme. O lume în care predomina elementul religios. Am trăit într-o lume în care Evul Mediu era la el acasă. Dogmele şi cutumele unei astfel de lumi mi s-au imprimat adânc în suflet, încă din fragedă copilărie. În satul meu totul era, deopotrivă, demonic şi dumnezeiesc. Diavolul, ca de altfel, şi îngerii buni ai Domnului erau prezenţi pretutindeni. Diavolul se ascundea sub aşchiile de lemn tăiate duminica înainte de sfânta liturghie şi împrăştiate prin iarbă, ascultând cuvintele preotului, râdea în hohote, când ascunzându-se, când arătându-şi faţa acoperită de licheni de sub pământ; se ascundea sub pietrele din rău, în mâlul apei, sub punte, în balamalele porţilor, pe acoperişul caselor, în ieslele vitelor, în cuştile câinilor, uneori cobora şi în fântânile lăsate de izbelişte, tulburând apa; se ascunde în vatră, în oalele puse pe foc, în cănile de apă lăsate fără capac; de aceea omul atunci când trebuia să facă un lucru, mai întâi de toate trebuia să spun o rugăciune şi să purifice tămâind locurile unde s-a ascuns necuratul. Pentru alungarea duhurilor rele, îngerii Domnului veneau cu trâmbiţe tăcute şi cu suliţe lungi şi nevăzute şi îi împingeau pe diavoli înapoi în bezna luciferică.

M-am născut la marginea dintre lumi şi, aş putea spune, chiar la marginea istoriei, într-un sat situat la graniţă, unde harta României se agaţă în cui. Mi-am trăit copilăria acolo, exilat într-un fel de Ev Mediu etern, având impresia că mă aflu în centrul lumii. În plină eră proletcultistă, în timp ce Dumnezeu era hăituit şi alungat de pretutindeni, în satul meu credinţa, portul, datinile şi obiceiurile rămăseseră neschimbate de câteva veacuri. Mă sculam trezit de sunetul clopotelor şi mă culcam privind strălucirea aceloraşi clopote albite de razele lunii. Dumnezeu era acolo, prezent în fiecare loc, şi acesta era pentru noi lucrul cel mai important. Oriunde te duceai, îl găseai pe Dumnezeu. Dar, după cum am spus, şi de multe ori, în umbra sa strălucitoare, îl descopereai şi pe Diavol. Binele şi răul se amestecau de-a valma, şi pentru a le putea separa, trebuia să apelezi la rugăciune, dimineaţa şi seara, uneori şi noaptea târziu, atunci când forţele nevăzute ale întunericului îţi invadau somnul.

În afară de Dumnezeu mai era însă şi graniţa, ca o formă materializată a răului. O graniţă proaspăt arată, asemenea unui strat pregătit pentru răsaduri, o graniţă vie, ca o rană dureroasă, săpată direct în suflet. Ea fusese trasată între satul meu, Climăuţi, şi satul unde se născuse mama, Fântâna Albă, acolo unde a avut loc şi pogromul. Ea separa două lumi, a noastră şi cea de dincolo. Şi dacă la Climăuţi, te puteai întâlni cu îngerii lui Dumnezeu pe pajişte, la cimitir sau pe uliţele satului, dincolo de graniţa marcată de un gard înalt de sârmă ghimpată şi câţiva stâlpi indicatori pe care străluceau însemnele unei puteri întunecate, îngerii fuseseră alungaţi şi în locul lor bântuiau patrulele de soldaţi şi de miliţieni ai lui Anticrist… Le simţeam deseori umbrele, lungindu-se şi traversând fâşia de pământ arată şi ascunzându-se în lanul de porumb. Câteodată umbra rotundă a unui cozoroc ni se profila pe acoperişul casei, aciuindu-se mai apoi în pridvorul bisericii vechi de lemn de peste drum. Bătând toaca, preoţii aveau grijă să alunge cozorocul înapoi în satul de dincolo de graniţă. În locul lui veneau însă, după un timp, alte cozoroace ale tovarăşilor de aici, veniţi să colectivizeze satul.

Graniţa m-a urmărit pretutindeni. A fost o prezenţă constantă în existenţa mea. M-a urmărit şi în anii de şcoală, şi în perioada facultăţii, m-a urmărit şi în viaţa literară, şi în cea socială.

Între mine şi ceilalţi s-a aflat întotdeauna o fâşie arată peste care nu puteam trece. Câteodată, fâşia era străjuită de sârmă ghimpată. Câteodată ea devenea o simplă linie imaginară trasată pe o foaie de hârtie. Încercam să trec dincolo de marginea ei, făceam un pas spre ceilalţi, apoi reveneam în banca mea.

Venisem dintr-o altă lume. Coborâsem dintr-un Ev Mediu întârziat şi m-am trezit deodată într-o lume ce-mi era străină. Copilăria mi-am petrecut-o parcă pe o altă planetă, desprinsă din filmele lui Tarkovski. Din Copilăria lui Ivan şi din Rubliov.

Lumea în care copilărisem nu diferea prea mult de cea a lui Rubliov. Ea funcţiona parcă după aceleaşi legi. Pe primul plan se afla credinţa. Datinile şi obiceiurile transmise din generaţie în generaţie erau respectate cu sfinţenie. Când a venit colectivizarea, lucrurile s-au schimbat. Comunismul se rostogolea spre noi ca o avalanşă. Ca să scăpe de „ciuma roşie”, părinţii mei s-au gândit să se mute la oraş. Deposedaţi de pământ, în satul meu natal, căzut pradă colectivizării, ei nu-şi mai găseau rostul. S-au gândit să se mute la oraş, pentru ca noi să învăţăm carte. La un an de la colectivizare, am părăsit, rând pe rând, satul natal. Întâi fratele meu, apoi eu, şi, apoi, după un timp, şi părinţii. Oricât de mult am încercat să mă adaptez, graniţa dintre mine şi ceilalţi continua să existe.

Prin urmare, „medievalitatea ortodoxă” de care vorbeşte criticul Ion Bogdan Lefter, în cazul meu, nu a fost chiar o haină literară. Ci o haină în care, aş putea spune folosind o metaforă, m-am născut şi am crescut, o haină care m-a apărat şi, poate, mă apără şi acum de tăvălugul timpului şi de agresiunea fără precedent a lumii în care ne e dat să trăim.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist