Cu uratul, în secolul trecut

Cete de colindători maturi umblau şi pe la noi, dar eu nu am fost chemat în niciuna. Ca licean la Constanţa nu mai eram deja „eligibil“ în cetele de flăcăi ale satului. Retrăiesc însă emoţia specială cu care ascultam, alături de părinţi, în pragul casei „colinda de băiat“ sau „colinda de casă“, pătruns de arhaica melodie şi fascinat de povestea despre nu ştiu ce căprioară adusă din pădure, care nu era de fapt o căprioară ci o fată frumoasă şi nefericită… Mă fascina mai ales misterioasa formulă „oleroi, daleroi, Doamne“, pe care nimeni nu ştia să mi-o explice.

În ciuda interdicţiilor oficiale de la şcoală, în ciuda serbării de sfârşit de an, programată, uneori, cinic, în chiar seara cu pricina, presiunea tradiţiei era irepresibilă, încăpăţânarea copiilor de nestrunit! Neîndemnaţi, neinstruiţi şi neorganizaţi de nimeni – săracii părinţi, majoritatea, se temeau să se pună făţiş de-a curmezişul comandamentelor ideologice oficiale! – tuturor, cu mic cu mare, nici prin gând nu ne trecea că ar putea trece Crăciunul şi Anul Nou fără colindat!

Nu era vorba atât de „tradiţie“, de „păstrarea obiceiurilor strămoşeşti“, de „fervoarea ritualică“, de emoţia sărbătorii îndelung aşteptate, toate astea le resimţeam, implicit, cu toţii, chiar fără să ştim cum se numesc! Uratul era mai ales cam singurul prilej de peste an când aveam ocazia să câştigăm ceva bănuţi de buzunar, strânşi cu mare trudă, într-un spaţiu şi într–o epocă în care această marfă, banii, nu zăboveau mai deloc prin buzunarele sărmane ale sătenilor din comuna Seimenii Mari, regiunea Dobrogea!

Să le luăm deci pe rând. Cu Moş Ajunul am mers prima dată pe la vreo cinci ani, iar aventura mi-e proaspătă în memorie până la detalii, cam ca madlena lui Proust. Pentru mine a fost o întreprindere solitară, spre deosebire de Pluguşor, care era, cum vom vedea mai încolo, o afacere de echipă! Pregătit şi instruit de mama de cu seară, am dormit iepureşte până spre revărsatul zorilor când, bine încotoşmănat de grija maternă, cu un fel de costumaş „deux pièces“, împletit din lână, în casă, ca şi ciorăpeii din picioare, cu cizmuliţe de cauciuc şi pe cap cu un căciuloi uriaş de oaie, alb, cu o traistuţă de cârpă, sumară, la gât, cu băieri, confecţionată ad hoc de acelaşi personaj central al universului meu infantil, am pornit curajos pe uliţa potopită de nămeţi, căci iernile copilăriei mele erau toate pline de zăpadă. Întunericul era total, căci electicitatea nu ajunsese încă în sat.

Textul urăturii era esenţializat, acelaşi de la Nistru pân’la Tisa, şi anume: „Bună dimineaaaaţa, la Moş Ajun! Ne daaaţi ori nu ne daaaaaţi? Ne daţi, ne daţi, ne daţi! La anu’ şi la mulţi ani!!“ Îl cântai, cu melodia arhicunoscută de asemenea tuturor românilor, la ferestrele pe care le vedeai luminate. Luai curţile la rând, fără discriminare şi fără să ceri voie, sumarele porţi din leaţuri de salcie erau larg deschise, urătorii se perindau neîncetat, aşteptând câteodată, mai ales la casele cunoscute sau bănuite a fi mai înstărite, să le vină rândul.

Îţi cântai repede cupletul, ascultat de obicei doar de gospodina casei care, de multe ori, asemenea „nevestei lui Vasile-Aniţei“ din relatarea humuleşteanului, „tocmai atunci trăgea focul, să deie colacii în cuptior“. Numai că gospodinele din satul meu nu erau deloc hapsâne, ca la Creangă, primirea şi omenirea micului vestitor fiind sacre şi de neatins! Primeai deci în trăistuţă „mochiteţele“, adică mai ales nuci, mere şi prune uscate, mai rar câte un covrig sau un colăcel de casă, încă şi mai rar câte un bănuţ! Nu am fost niciodată subiectul atacului tîlhăresc al unor găligani mai mari care, se spunea, îţi tăiau baierile trăistuţei, ca să îţi răpească mochiteţele, risipite pe jos. Desigur că, o dată umplută traista, trebuia să pui capăt partidei de „Moş Ajun“ şi te înturnai mândru acasă!

Intrai triumfal în casă, în admiraţia genitoarei Nicoleta, care, la cei douăzeci şi trei de ani ai săi, trebuie să se fi aflat în toată splendoarea legendarei şi trecătoarei ei frumuseţi! Aruncai repede de pe tine echipamentul devenit oricum prea greu, te aşezai în mijlocul încăperii principale a casei, unde te născuseşi în urmă cu cinci ani, şi începeai, înfrigurat, inventarierea şi sortarea agoniselii. Operaţia se efectua la doi paşi de gura sobei, aşezat pe jos, în mijlocul minunatei, auriei, catifelatei, frumos mirositoarei, blândei şi prietenoasei rogojini împletite din papură care, o dată coborât din leagănul de scânduri vopsite în cărămiziu, dăruit de naşa ta „de la oraş“, ţi-a primit primii paşi, ocrotindu-ţi, câteva ierni la rând, jocurile infantile.

Confecţionate de priceputul „Fani Moşca“, văr al mamei şi vecin al nostru, rogojinile din papură, schimbate după o lună – două de purtat, erau, apreciez acum, cele mai curate, mai igienice şi mai ecologice covoare cu putinţă! Om harnic şi ingenios, Fani-Moşca mai întocmea din spice de mei şi măturile folosite de mama în casă sau prin curte şi, la nevoie, făcea şi pe frizerul. Se pricopsise cu această genială poreclă datorită staturii lui extrem de estropiate, cu care se alesese în urma unei căzături de pe cal, în adolescenţă!

Cu Pluguşorul mă întovărăşeam întotdeauna cu vărul meu din partea mamei, Viorel, cu an mai mare ca mine. Fiindcă avea reputaţia că este mai bun de gură şi, în plus, mai era şi fericitul posesor al unei falnice tălăngi uriaşe şi fără egal printre băieţi, dăruite, se pare, de bunicul său Ion Ţăranu, lui Viorel îi revenea rolul principal, acela de rostitor al textului. Eu îmi asumasem sarcina de a mă plasa în mijlocul curţii, pentru a avea loc să rotesc fiorosul harapnic, numit la noi, mai simplu, bici. Pe primul dintre ele (căci, ca un făcut, îl rătăceam mereu pe cel din anul precedent!) mi l-a împletit, după îndelungi rugăminţi, exact ca în cazul lui Nică al lui Ştefan a Petrei Ciubotariul, tata.

Lung de aproape trei metri, împletit gros, în două, din multă sfoară „de manelă“, cu şfichiul din păr de coadă de cal – tata mi-a dat, prevăzător, şi un şfichi „de rezervă“, care s-a dovedit necesar!, era prins cu meşteşug, printr-o jurubiţă din sfoară „de tei“, de o coderişte grosuţă, de toată frumuseţea, cioplită de tata dintr-o ramură de salcâm, descojită cu briceagul şi lustruită cu un colţ de sticlă. Avea un plesnet minunat, puternic, plin, clar, muzical! Anii care au urmat a trebuit să îmi confecţionez singur biciul, căci tata nu a vrut cu nici un chip să mă mai servească, pe motiv că „ţi-am făcut o dată, dacă l-ai pierdut să-ţi fie de bine“! Incomparabil mai urâte şi mai proaste decât prototipul, biciurile pe care le încropeam singur erau, oricum, de la an la an, mai bune.

Umblatul cu Pluguşorul era pe 31 decembrie, seara, dar preparativele începeau cu o săptămână mai înainte, satul vuind de plesniturile bicelor! Emoţia şi nerăbdarea ajungeau la apogeu în ziua destinată, care părea că nu se mai termină o dată, ca să lase loc înserării. În sat la noi tradiţia prescria că poţi începe uratul numai după ce bate clopotul la biserică pentru slujba de vecernie. Nea Ion Ciorbaru, paracliserul, în sarcina căruia era şi bătutul clopotelor, devenea, pentru o zi, persoana cea mai respectată şi mai curtată din univers!

Adunaţi încă de pe la prânz în cele două-trei „pieţe“ ale satului, băieţii trimiteau din când în când soli la clopotar să-l implore să bată o dată clopotul ăla, măcar cu câteva minute mai devreme! Nici intervenţiile repetate ale lui Leonida, băiatul lui şi coleg al meu de clasă, nu păreau să îl înmoaie pe neînduplecatul Quasimodo, care părea la fel de surd ca şi omonimul lui! Dangătul mult-aşteptat ne găsea, când venea, extenuaţi sufleteşte şi obosiţi, dar avântul interior şi, mai ales, dorinţa de a nu lăsa nici o casă ne–urată, ne mâna la luptă cu forţe noi. Strategia pe care o stabilisem cu Viorel era clară: pe bunici, pe ai noştri şi rudele mai apropiate le lăsăm mai la urmă, oricum, obolul lor era sigur şi pus de o parte, mergem mai întâi pe la străini, ca să câştigăm timp. Judiciosul plan cădea curând baltă şi ajungeam să luăm casele la rând, şi de oboseală şi pentru că, oricum, mai mult de jumătate din sat se chema Munteanu, Cocor, Ţăranu sau Lupoi, erau deci neamuri de’ale noastre.

Textul urăturii noastre era o variantă prescurtată a Pluguşorului clasic, cel stilizat de Alecsandri, pe care îl ştiam cu toţii din manuaul de citire. Viorel îl scurta cât putea, riscând adesea să fie pus de vreun gospodar mai hain să o ia de la cap şi să spună clar toată urătura! Cei mai mulţi săteni erau însă oameni de treabă, se mulţumeau cu puţinul din bolboroseala lui Viorel, acoperit oricum de zăngănitul talăngii şi de plesnetele biciului meu! Singurele cuvinte clar rostite erau „La anul şi la mulţi ani!“, formulă de încheiere, a cărei „implicatură“ era nu mai puţin clară: „Am terminat, faceţi bine şi daţi bănuţul, căci ne cam grăbim!“ Şi majoritatea gospodarilor se executau, minumul „taxei“ fiind un leu, unii mai mult, chiar şi până la cinci lei. Unii, rari, şi, deloc surprinzător, dintre cei mai „chiaburi“, nu ne primeau! Alţii, tot din zgârcenie, ne dădeau covrigi, colăcei, mere, nuci, pe care le lăsam în urmă, respectuoşi, pe leaţurile de la gardul lui zgârie-brânză. Dacă era posibil şi era, căci întunericul se lăsa repede! – exista o sancţiune încă şi mai gravă: poarta de la curtea omului era scoasă din ţâţâni şi mutată câţiva metri mai încolo, pe uliţă! Pentru următorii urători mesajul era clar: „Famile de zgârciobari, nu mai pierdeţi vremea!“

Umblatul cu uratul, prin ger sau nămeţi, adesea, în iernile mai blânde, prin noroaiele de pe uliţele satului, se termina în patru-cinci ore. Frânţi de oboseală, flămânzi, înnoroiţi până în creştetul capului, adăstam la unul din noi, ca să împărţim câştigul. Scoteam pe masă, de prin buzunare, bancnotele mototolite şi tot mărunţişul de metal, triindu-le după căprării. Apoi, nu ştiu de ce, pentru că puteam folosi creionul şi hârtia, doar eram băieţi cu şcoală, nu număram niciodată toată suma, ca să o împărţim la doi, ci procedam „băbeşte“, adică: ţie zece lei, mie zece lei, ţie cinci lei, mie cinci lei, ţie un leu, mie un leu, până îi terminam pe toţi. Partea fiecăruia era între o sută şi două sute de lei, sumă foarte consistentă pe vremea aceea, în anii ‘60 ai secolului trecut, când leul avea cam aceeaşi valoare nominală ca astăzi, iar oamenii de la ţară erau la fel de săraci ca şi cei de astăzi! Într-unul din anii cei mai mănoşi am putut să îmi cumpăr din câştig mult visata bicicletă! În alt an am depozitat banii atât de grijuliu, într-o carte, încât am uitat complet de ei, recuperându-i abia peste vreo douăzeci de ani, când mi-am adus cărţile de la Seimeni la Iaşi. t

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video