Demonii revoluţiei, Justiţia şi istoricii

Războiul din Ucraina şi presiunile la care este supusă populaţia prin politica actualului guvern de înaltă toxicitate – veritabil conclav de ageamii şi analfabeţi – a făcut ca evenimentul să treacă uşor neobservat. De aceea cred că este de datoria istoricilor, în primul rând să-i releve importanţa. S-ar spăla astfel păcatele multora dintre membrii breslei, care poziţionându-se în siajul puterii şi în schimbul unei sinecuri, şi-au trădat misiunea, contribuind decisiv la degradarea statutului profesional al breslei şi al prestigiului cultural al disciplinei. Tot din lăuntrul breslei trebuie să pornească acţiunea pentru desfiinţarea Institutului pentru Studierea Revoluţiei Române din decembrie 1989, care a fost conceput ca instrument de mistificare a evenimentului. Dacă breasla istoricilor mai are demnitate şi doreşte să aibă viitor, atunci ei şi nu politicienilor trebuie să îi revină datoria de a separa apele şi a pregăti terenul cunoaşterii celui mai controversat eveniment din istoria noastră. A ne iluziona cu gândul că această operaţiune poate fi amânată pentru mai târziu înseamnă, în fapt, să facem jocul celor interesaţi – actori ai istoriei şi beneficiari ai manipulării – să-şi desăvârşească opera mistificatoare. În acest moment, prin rechizitoriul publicat, Ministerul Public a trecut în avangardă şi provoacă breasla istoricilor să se implice direct în dezbaterea publică. Altfel, procesul împotriva celor vinovaţi de crime se va derula într-o atmosferă de linişte complice şi laşă, care nu va face decât să alimenteze lehamitea şi neîncrederea în lucrarea izbăvitoare a adevărului. Institutul mistificării revoluţiei, conceput de Ion Iliescu şi acoliţii, trebuie desfiinţat de urgenţă, ca inutil şi periculos. Nu transformat, nu coafat. El trebuie pur şi simplu desfiinţat. Altfel, problema adevărului în istoria recentă va deveni specialitatea justiţiei, istoricilor revenindu-le doar rolul periferic de a glosa.

Au trecut aproape 33 de ani de la evenimentele din 1989 şi dosarul revoluţiei trebuie să devină integral accesibil. Iar dacă istoricii nu fac acest demers, atunci cine? Rechizitoriul Parchetului General îi invită practic pe istorici să preia iniţiativa şi să iasă din siajul intereselor partizane. Întrucât adevărul cu privire la istoria noastră nu este doar o problemă a breslei, ci şi una de sănătate publică şi demnitate naţională. Indiferent cum va arăta şi pe cine va detrona de pe tronul fals, adevărul trebuie rostit şi apărat până la capăt. Nu amânat pentru vremuri mai limpezi, ci astăzi. Procesul nu va fi lesnicios, iar diriguitorii politici şi cei ai istoriografiei mistificatoare nu vor abandona teritoriul bătăliei. Ar fi atipic pentru toate aceste exemplare ale bolşevismului târziu să nu boicoteze adevărul. Beneficiarii regimului Iliescu şi complicii lor de toate culorile, categorie în care se detaşează liberalii, mereu predispuşi pentru compromisuri, nu se vor retrage fără luptă. Maeştrii driblării istoriei şi ai cunoaşterii vor să fie stăpânii adevărului. Le reamintesc, invocând o sursă majoră, care sigur nu le va face plăcere, nici unora, nici altora, că „nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul este stăpânul nostru” (Eminescu).

Iar pentru ca Justiţia să se pronunţe definitiv şi responsabil cu privire la evenimentele din decembrie 1989, istoricii au datoria morală să susţină cu toate instrumentele profesionale acest demers.

După ani de investigaţii, adesea bălmăjite ori blocate de politicienii pătaţi, la presiunea instituţiilor europene îndrituite, a uneia dintre asociaţiile revoluţionare, a foştilor deţinuţi politici şi a opiniei publice, Parchetul General a clarificat o parte dintre aspectele esenţiale ale Revoluţiei. Instanţa supremă urmează să le analizeze şi să decidă. Dar dacă procesul se va desfăşura într-o atmosfera de neimplicare publică, nu avem a ne aştepta la ceva spectaculos din partea Justiţiei. Aceasta este funcţională nu doar prin calitatea corpului său profesional, ci şi prin implicarea societăţii în aflarea adevărului, a curajului şi determinării opiniei publice, iar în cazul în speţă, a responsabilităţii istoricilor de a părăsi turnul de fildeş şi falsa obiectivitate. Aşadar, rechizitoriul Parchetului General ne lămureşte că „începând din 22 decembrie 1989, orele 16, Ion Iliescu a devenit liderul politico-militar al ţării şi a declanşat o amplă şi complexă acţiune de inducere în eroare (dezinformare şi diversiune), unică în istoria naţională”. Urmează mărturiile, de ordinul miilor. Mai clar nu se poate. Ion Iliescu a acţionat „prin intermediul televiziunii pentru generarea unei psihoze securist-teroriste la nivel naţional, dezinformând grav opinia publică, cu privire la existenţa unei forţe contra revoluţionare securisto-teroriste şi necesitatea lichidării acesteia”. Şi astfel, ca urmare a diversiunii premeditate, de extracţie bolşevică, între 22 şi 30 decembrie 1989, au murit 857 de cetăţeni nevinovaţi şi au fost răniţi peste 3000. Pe cei care nu mai cred în menirea justiţiei de a face dreptate şi în stringenţa adevărului, îi invit să reflecteze la aceea că ei ori copiii lor, ori prietenii lor vor fi putut fi victime. Nu există termene de prescriere a crimelor. Nu există adevăr care să nu mântuiască. Nu există justiţie – umană ori divină – fără adevăr şi implicare. Şi nu există naţiune liberă fără adevăr şi fără dorinţă de a-l afla.

Rechizitoriul îi numeşte în mod clar pe demonii/ inculpaţii pentru infracţiuni contra umanităţii: Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi Iosif Rus (comandantul din epocă al Aviaţiei Militare). Ştim că mai e cale lungă până la formularea sentinţei. Nici nu mai are importanţă dacă demonii vor mai fi în viaţă şi vor mai plăti pentru crimele lor. Esenţial este ca Justiţia să facă dreptate, istoricii să limpezească adevărul, iar societatea să se mântuiască. Şi, să nu uităm: adevărul ne face liberi şi tot el este stăpânul nostru.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video