Despre o întâlnire cu Mihai Ursachi

Iată, au trecut mai mult de cincisprezece ani de la moartea lui Mihai Ursachi, iar postumitatea sa continua să rămână închisă într-un con de umbră, devenit un fel de purgatoriu al celor care prin intermediul artei au visat să ajungă la gloria eternă. Poetul era încrezător în destinul său scriitoricesc. Vremea însă nu a fost pe măsura "uneltelor sale modeste". De altfel, Ursachi era conştient de "târzia oră" în care i-a fost dat să nască. "Veacul de fier" i-a fost şi i-a rămas şi azi potrivnic. Mihai Ursachi şi-a sfidat contemporanii. Şi faptul acesta l-a costat. Citind zilele acestea cartea Ioanei Diaconescu, Mihai Ursachi în documentele securităţii, referitor la modul de a fi al lui Ursachi, am găsit acest pasaj relatat de informatorul "Stan (Petru)": "Vestimentaţia lui din altă epocă (romantică) n-a prins la tineretul prins de alte mode. Ca un protest împotriva maşinilor (asta se întâmpla prin anii şaptezeci, când maşinile în Iaşi erau destul de rare, n.n.), şi-a cumpărat o bicicletă. Acum vrea să cumpere un cal şi să se plimbe călare. A fost la Răducăneni, dar n-a găsit". Nu a găsit un cal pe măsura sa, probabil poetul visa să meargă prin Iaşi călare pe un Bicefal, deşi i-ar fi surâs şi Rosinante. Făcând aceste gesturi, spune sursa, Mihai Ursachi milita pentru adoptarea unui mod de viaţă simplu, cât mai apropiat de "natură". Visa, desigur, să aibă şi o mulţime de adepţi. Dar n-a fost să fie. Căci "în afară de un oarecare (Eugen) Andone, om de peste 30 de ani, întreţinut de tatăl său, nu are imitatori", precizează informatorul Stan. Tot aceeaşi sursă mai spune că "acest Andone umblă fără rost prin ţară, pretinde că scrie o carte grozavă şi pledează pentru trândăveală. El e un fel de scutier al lui Ursachi". Deci, un fel de Sancho Panza. Un Sancho Panza ciudat, măsurând aproape doi metri înălţime, cunoscut drept un Casanova al Iaşului Epocii de aur.

Scriind aceste rânduri, îmi revine, nu ştiu de ce, în memorie, o scenă care s-a petrecut aproape un deceniu în urmă. Era în primăvara lui '96 sau '97. Mă întorceam din statul meu natal, unde plecasem să rezolv nişte probleme legate de fondul funciar. Călătorind cu drezina de la Vicşani la Dorneşti, prin faţa ochilor mi se derulau scene tarkovskiene, trezindu-mi în suflet amintiri pe cât de dulci, pe atât şi dureroase… De la Dorneşti, un marfar m-a dus până-n Suceava. Aici am rămas în aşteptarea legăturii spre dulcele nostru târg. După vreo două ore de peregrinare pe peron, în sfârşit sosi şi trenul foamei, acceleratul Timişoara-Iaşi. Trenul nu părea să fie cine ştie ce aglomerat. Mi-am aranjat geanta pe umăr şi m-am pregătit să mă urc într-un vagon oarecare. Deodată m-am auzit strigat pe nume. M-am uitat în direcţia din care venea glasul. Deasupra mea, cu două geamuri mai în dreapta, răsărise chipul lui Mihai Ursachi. Poetul îmi făcu semn cu mâna să urc mai repede. Am urcat. M-a întâmpinat pe culoar. Era extrem de bine dispus. Pe faţa sa stăruia un zâmbet ambiguu. Era semnul că poetul era pus pe şotii. Ne-am îmbrăţişat, strângându-ne îndelung în braţe.

"Ce cauţi aici, pe aceste meleaguri?" mă întrebă el.

"Mă întorc din satul meu natal", i-am spus.

"Întotdeauna când te întorci de acolo, ne întâlnim la Suceava? Sau mai bine zis, adăugă el, după o pauză de meditaţie, de fiecare dată când mă întorc din Germania, te găsesc la Suceava."

Nu ne întâlnisem niciodată la Suceava. De altfel, vizitam destul de rar locurile mele natale. Iar Ursachi nu călătorea nici el prea des în patria lui Goethe.

"Ce să-i faci, uneori destinul ne joacă feste", i-am răspuns.

"Dar, poftim, intră în compartiment. L-am rezervat doar pentru mine, dar îţi cedez un loc…" Am intrat, poetul călătorea, într-adevăr, singur.

"Merg ca un boier, mi-a spus. Nici Kogălniceanu nu se lăfăia aşa cum m-am lăfăit eu, venind din Germania spre România. Cât despre Lenin…."

Ce legătură avea Lenin cu magistrul?

"A, nici o legătură, răspunse poetul. Făcusem o analogie cu Kogălniceanu… Există o oareşicare asemănare între cei doi…"

Ca să-i intru în voie: l-am aprobat. Am intrat în compartiment şi m-am făcut comod. Vagonul nu arăta prea grozav. Scaunele aveau catifeaua roasă, iar podeaua răvăşită ca după un tsunami. Pe unul din scaunele tapiţate cu catifea roşie se lăfăia un geamantan neaşteptat de elegant şi extrem de greu. Poetul erau îmbrăcat elegant şi el, având aerul unui nobil rus scăpătat, care se întorcea din străinătate, unde tocmai îşi pierduse ultima leţcaie la jocul de ruletă. (Scena mi-a adus aminte de întoarcerea lui Mîşkin din Elveţia la Petersburg.) Un damf puternic de agheasmă de Zalău învăluia întreg vagonul.

Aprinzându-şi un Kent (poetul nu fuma decât ocazional, de obicei când se afla într-o "selectă" companie), autorul Inelului cu enigmă se simţi dator să-mi dea o explicaţie: "E un dar preţios de la amicul meu Ţepelea, spuse poetul, arătând spre sticla de pălincă pe jumătate plină ce se afla pe măsuţă, alături de un pahar de plastic. De la colonelul Ţepelea care m-a întâmpinat la Oradea, unde am făcut un popas de-o zi…"

"Dar ţigările?!" am vrut să întreb. Poetul însă îmi ghici gândurile. "Ţigările sunt de la seniorul…"

"Despre care senior vorbeşti, magistre?" l-am chestionat.

"În România nu există decât un singur senior: Corneliu Coposu…"

"Dar, bine, i-am spus, seniorul Coposu nu mai e printre noi…"

"Şi ce-are a face că nu mai e. Pachetul de Kent e de la el. Mi-a lăsat cu limbă de moarte o duzină întreagă în timp ce a trecut prin Iaşi. Mi-a şi spus: îţi las mai multe, ca să ai ce să fumezi când n-oi mai fi. Fumez acum în amintirea lui…"

Mai avea rost să-i caut nod în papură?

"Fumul de Kent are un damf nobil, a mai adăugat Ursachi, turnându-şi două degete de pălincă în pahar. Cred că e momentul să-i aducem seniorului un omagiu… Te rog să te serveşti în cinstea lui."

M-am servit. "Merg de vreo trei zile în tren. Nu te mira, deci, că par aşa de răvăşit. Oboseala mi s-a strecurat ca o curvă-n în oase…"

"Cum a fost la Leipzig?" l-am chestionat încercând să schimb vorba.

"Un fiasco total", spuse poetul.

"Cum aşa? m-am arătat mirat. În presa noastră am citit numai articole elogioase despre acest târg de carte la care a participat însuşi preşedintele…"

"Fleacuri, făcu poetul. Totul a început prost. Presa germană vuia despre chestia aia cu furturile de maşini şi alte chestiuni sensibile, mă înţelegi? Preşedintele era negru de supărare. Faţa lui de hidalgo arăta exact cum arată acum cizma aceasta a mea. Iar Diaconescu zâmbea şi el aiurea, acompaniindu-l, în surdină. Asta a fost la Leipzig… Un fiasco absolut. O pală pentru lumea literară românească."

Nu l-am mai întrebat altceva nimic despre târgul de carte. Pe drum, Mihai Ursachi îmi recită câteva poezii, printre care şi Iarmarocul cu vorbe…

Poetul avea obiceiul de a-şi presăra vorbele de duh cu citate din propria-i operă. Citatele erau adaptate în funcţie de împrejurări. Apelând la acest tertip, Mihai Ursachi îşi supunea interlocutorul la proba focului. Dintr-o ochire îşi dădea seama dacă acesta îi citise sau nu-i citise poemele.

Luându-ne cu vorba şi cu poezia, am trecut fără să ne dăm prea mult seama, prin câteva târguri şi ne-am trezit în Iaşi. Punându-şi pălăria, Mihai Ursachi încercă să salte de pe scaun elegantul său geamantan. Dar acesta era atât de greu pentru puterile "sale modeste", astfel încât poetul se lăsă păgubaş. L-am ajutat să coboare. Ajunşi pe peron, Mihai Ursachi scoase din buzunar un şomoiog de mărci şi le agită în mână, rotindu-şi cu nedumerire, ochii în jur: "Un hamal pentru geamantanul meu", strigă el. Văzând că nimeni nu se grăbeşte să-l ajute spuse cu o oareşicare dezamăgire: "Ce se întâmplă la Iaşi, monşer? La Viena, pentru o marcă, nu puteai să de descotoroseşti de puhoiul de hamali, iar aici nu dai de ei nici dacă tragi cu tunul…"

Şi după un timp de gândire, adăugă: "La Viena sunt mult mai cunoscut decât la Iaşi. Prin urmare, consider că geamantanul acesta e prea preţios ca să-l lăsăm pe mâini străine… Propun să devenim proprii noştri hamali… Câştigul îl vom împărţi cum se cuvine la bufetul gării…"

Şi, în timp, ce târam bagajul pe peron, am încercat să aflu ce conţine geamandanul său, de-i atât de greu.

"Nimic altceva decât o cămaşă şi un papion." răspunse Mihai.

"Atunci, de ce-i atât de greu, că abia îl putem urni din loc?"

"De aia e şi aşa de greu, fiindcă nu conţine altceva decât nimic. Nimic altceva decât un papion, care-i totuna cu esenţa a cincea, extrasă din zoaiele chioare ale vorbăriei, potopită de umbre şi aburi de alcool", răspunse poetul, ştergându-şi sudoarea ce-i şiroia pe frunte.

Acesta a fost Mihai Ursachi, un poet admirabil şi un personaj fabulos, de la a cărui naştere, pe 17 februarie au trecut 79 de ani.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video